(ii multumim Irinei)

St. Francis of Assisi (1182-1226) a uimit si a inspirat biserica predicand, literalmente, nu intr-un sens ingust, fundamentalist, ci urmand intocmai ceea ce Iisus a spus si a facut, cu bucurie si fara nicio limitare. Artistii il infatiseaza adesea pe St. Francis inconjurat de animale si pasari. Ultimii sai biografi ne vorbesc despre faptul ca el le tinea predici animalelor si pasarilor si despre intalnirile lui cu o mare varietate de creaturi, carora li se adresa cu: Sora Ciocarlie, Frate Licurici, Frate Iepure s.am.d.

Jack Wintz, un calugar franciscan, ne impartaseste cateva aspecte fascinante din viata acestul Sfant extraordinar.

Aluna: Ne puteti descrire relatia pe care St. Francis o avea cu animalele?

Parintele Jack: Francis privea intreaga Creatie ca pe o singura familie. El nu considera ca oamenii sunt superiori sau inferiori altor creaturi. El credea intr-un Creator bun si iubitor si ca toate creaturile trebuie tratate cu bunatate si iubire. Si cata vreme toate creaturile aveau acelasi Tata in Ceruri, ei bine, acest lucru il facea frate cu stanjenelul si cu vulpea.

Aluna: Ne puteti spune cum anume comunica St. Francis cu animalele?

Parintele Jack: Anumiti calugari, cum a fost Thomas de Celano, care l-a cunoscut pe St. Francis si i-a scris prima biografie, l-a prezentat pe acesta vorbind cu animalele prin intermediul cuvintelor. Eu imi imaginez ca St. Francisc avea instincte empatice sau telepatice naturale, care il ajutau sa se apropie de animale in acest fel.
Aluna: Ne puteti spune o poveste despre acest lucru?

Parintele Jack: Povestile pe care le avem sunt de la primul sau biograf, Thomas de Celano. El spune ca, intr-o zi, un frate calugar i-a adus lui St. Francis un iepuras care fusese prins intr-o capcana. Francis l-a sfatuit pe iepuras sa fie mai atent in viitor, apoi l-a eliberat din capcana si l-a pus pe iarba, pentru ca acesta sa mearga inapoi in padure. Insa, iepurasul a sarit inapoi in poala lui St. Francis.

Francis a facut cativa pasi prin padure si l-a pus, din nou, jos. Dar, iepurasul s-a intors dupa el si i-a sarit din nou in poala! In cele din urma, Francis l-a rugat pe unul dintre prietenii sai calugari sa duca iepurasul departe, in padure, si sa-i dea drumul sa plece. De data aceea, iepurasui si-a vazut de drumul lui.

Acest gen de intamplari aveau loc in mod obisnuit in prezenta Sf. Francis, si intotdeauna el considera ca erau prilejuri de a slavi Gloria lui Dumnezeu. Fiindca, daca cele mai simple creaturi pot fi atat de inzestrate cu minunile lui Dumnezeu, ce potential urias trebuie sa avem noi, ca fiinte umane!

De asemenea, Thomas vorbeste despre pesti care comunicau cu Francis. Ori de cate ori vreun peste era prins, iar Francis se afla pe aproape, el il arunca inapoi in apa, avertizandu-l sa nu se mai lase prins vreodata. Uneori, pestii inotau in jurul barcii sale, ascultand predicile lui Francis, pana cand el le spunea sa plece. Atunci, pestii se indepartau.
Aluna: Ne-ati putea spune mai multe despre predicile pe care le tinea animalelor?

Parintele Jack: Pentru a exemplifica, am sa va impartasesc o alta poveste spusa de Thomas de Celano. Francis si tovarasii sai faceau o calatorie prin valea Spoleto, in apropierea orasului Bevagna. Dintr-o data, Francis a observat o multime de pasari de toate felurile. Plin de evlavie, el li s-a adresat: “Frati si surori pasari, ar trebui sa-l proslaviti pe Creatorul vostru si sa-l iubiti necontenit. El v-a daruit pene ca sa va imbracati, aripi ca sa puteti zbura si tot ceea ce va trebuie. Dumnezeu este cel ce v-a innobilat in fata tuturor celorlalte creaturi, facandu-va salasul in aerul pur, rarefiat. Fara a fi nevoiti sa saditi sau sa culegeti, ati primit calauzirea si protectia lui Dumnezeu”.

La aceste cuvinte, pasarile au inceput sa-si desfaca aripile, sa-si intinda aripile si sa se uite lung la Francis, bucurandu-se si slavindu-l pe Dumnezeu conform naturii lor. Apoi, Francis s-a dus exact in mijlocul lor, s-a rasucit si a venit inapoi, atingandu-le cu tunica sa. Dupa aceea, el le-a binecuvantat, iar ele au plecat in zbor.

Mai tarziu, Francis se intreba in fata tovarasilor sai de ce oare nu tinuse niciodata predici pasarilor. Si din acea zi, Celano relateaza ca Francis si-a facut un obicei din invocarea tuturor pasarilor, animalelor si reptilelor care-i ieseau in cale, cerandu-le sa-l proslaveasca si sa-l iubeasca pe Creatorul lor.
Pe parcursul vietii sale, au existat multe asemenea momente speciale, in care Francis le tinea predici animalelor. Odata, el chiar a redus la tacere un stol de pasari galagioase, care intrerupsesera o ceremonie religioasa! Spre stupefactia tuturor celor prezenti, pasarile au tacut pana cand predica lui Francis s-a incheiat.

Aluna: Uau! Va dati seama ce respect profund si cata iubire avea el pentru intreaga Creatie?
Parintele Jack: Eu cred ca nu putem separa iubirea lui Francis pentru animale de iubirea lui pentru Dumnezeu. El numea Creatia o “opera de arta”, si spunea ca in fata oricarei opere de arta suntem inspirati sa il elogiem pe artist – in cazul nostru, pe iubitorul nostru Creator.

Francis a fost un Sfant crestin, care credea cu putere ca Scripturile iudaice si crestine ne invata despre Dumnezeu si Creatie. Eu vad in Francis o empatie si o iubire naturala fata de creaturi, iar simtamintele sale naturale au fost amplificate de credinta sa puternica in Dumnezeu, care a creat si a daruit o mare demnitate intregii lumi pe care a zamislit-o.

Misiunea lui esentiala a fost sa-si traiasca viata cu multa compasiune, respect si pretuire pentru intreaga viata, asa cum a demonstrat Iisus prin intreaga Sa viata.

Aluna: Ce anume v-a determinat sa va dedicati viata invataturilor St. Francis?

Parinele Jack: Am iubit dintotdeauna natura si frumusetile ei, si, astfel, am fost atras de Francis, in mare parte datorita marii sale iubiri si respectului sau fata de Creatie. De asemenea, Francis m-a invatat ca Dumnezeul Creatiei era totodata Dumnezeul care a devenit om prin Iisus si ne-a iubit atat de mult, fara sa ceara nimic in schimb, dandu-si chiar si viata din iubire pentru oameni.

Noi, Franciscanii, nu il consideram pe Francis ca fiind separat de Iisus si de imensa Lui iubire pentru noi. Francis ma atrage atat de mult fiindca el L-a urmat intocmai pe Iisus.

Aluna: Ne mai puteti spune o alta poveste despre St. Francis?

Parintele Jack: Cu multa placere. Probabil ca cea mai cunoscuta relatare despre St. Francisc este cea a imblanzirii unui lup care ii teroriza pe locuitorii din Gubbio.

In timp ce vizita acel oras, Francis a auzit despre un lup atat de hamesit, incat ucidea si manca nu numai animale, dar si oameni. Oamenii s-au inarmat si au plecat sa-l prinda, dar toti cei care l-au intalnit au pierit sfasiati de coltii lui ascutiti. De atunci, oamenii se temeau sa mai iasa dincolo de zidurile orasului.

Lui Francis i s-a facut mila de acei oameni si s-a hotarat sa mearga in afara orasului si sa-l intalneasca pe lup. El a fost prevenit cu vehementa sa nu faca acest lucru, dar a spus ca Dumnezeu ii va purta de grija. Asadar, insotit de un calugar si cativa sateni, Francis a iesit pe poarta orasului. Acolo, taranii au spus ca le-a pierit curajul si nu pot merge mai departe. Dar Francis si insotitorul sau, bravul calugar, si-au continuat drumul.

Lupul a tasnit brusc din padure, aratandu-si coltii fiorosi. Francis a facut semnul crucii catre lup, pe care puterea lui Dumnezeu l-a facut sa-si ascunda coltii.

Apoi, Francis l-achemat la el: “Vino la mine, Frate Lup. In numele lui Christos, iti ordon sa nu ranesti pe nimeni”. In acel moment, lupul si-a plecat capul si s-a asezat la picioarele lui Francis, bland ca un miel.

St. Francis i-a explicat lupului ca ii terorizase pe oameni, ucigand nu numai animalele, dar si pe oameni, care erau creati in imaginea lui Dumnezeu. St Francis i-a mai spus: “Frate Lup, vreau sa aduc pacea intre tine si locuitorii din Gubbio. Ei nut e vor mai haitui, iar tu nu ii vei mai ataca. Toate uciderile din trecut vor fi iertate”.

Lupul si-a exprimat consimtamantul miscandu-si corpul si plecandu-si capul. Apoi, spre stupoarea multimii adunate, Francis i-a cerut lupului sa faca o promisiune. Cand St.Francis si-a intins mana pentru a primi dovada angajamentului lupului, acesta si-a intins laba din fata, pe care a pus-o in mana intinsa a Sfantului. Apoi, Francis i-a comandat lupului sa intre in oras si sa faca pace cu localnicii. Francis s-a intors si a mers prin oras, urmat indeaproape de lupul imblanzit.

In timp ce strabateau orasul, intreaga suflare era acolo, pentru a lua parte la acel miracol. Cu lupul alaturi, Francis a tinut o slujba dedicata orasului, despre nemaipomenita iubire a lui Dumnezeu. Apoi, el le-a oferit oamenilor pace, in numele lupului. Locuitorii orasului au promis, cu glas tare, ca il vor hrani pe lup. Apoi, Francis l-a intrebat pe lup daca ar fi putut trai in pace in acele conditii. Lupul si-a aplecat capul si si-a rasucit corpul intr-un fel care i-a convins pe toti cei prezenti ca a acceptat pactul. Apoi, lupul si-a asezat din nou laba in mana lui Francis, ca o parafare a acelei intelegeri.

De atunci incolo, oamenii au respectat intelegerea facuta. Lupul a trait timp de doi ani printre locuitorii orasului, mergand din casa in casa pentru hrana. El nu a mai ranit pe nimeni, si nimeni nu l-a mai ranit pe el. Nici chiar cainii nu il mai latrau. Atunci cand cainele a murit de batranete, oamenii din Gubbio s-au intristat. Blandetea lupului reprezentase pentru ei o amintire vie a minunilor, rabdarii, virtutilor si sfinteniei lui Francisc. Ea a fost simbolul viu al puterii si intelepciunii prezentei divine.

Aluna: Multumesc, Parinte Jack, pentru ca le-ai impartasit cititorilor nostri aceasta mareata inspiratie, pe care viata Sfantului Francis continua sa o daruiasca lumii.

http://groups.yahoo.com/group/editura_foryou/messages

Va mai spun ca nu exista nimeni si nimic care sa va poata obliga sa ganditi aceste lucruri. Trebuie sa fie o devotiune liber consimtita fata de Dumnezeul dinlauntrul vostru:

Dumnezeu Eu Sunt unit cu viata si puterea universala, si toata aceasta putere este concentrata in intreaga mea fiinta, facandu-ma sa fiu atat de contopit cu energia perfecta a lui Dumnezeu, incat o trimit catre orice forma, si o fac atat de hotarat, incat totul poate fi transformat in armonie si perfectiune. Stiu ca toate lucrurile sunt in acord cu viata infinita si cu libertatea si pacea lui Dumnezeu.

Mintea mea este complet orientata spre Inteligenta Intelepciune Infinita. Orice facultate a intregului meu trup isi gaseste libera exprimare prin mintea mea, si intreaga omenire exprima acelasi lucru.

Inima mea este umpluta pana la revarsare de pacea, iubirea si bucuria Christului biruitor. In orice chip vad acest Christ biruitor. inima mea este intarita prin Iubirea lui Dumnezeu si stiu ca ea umple inimile tuturor oamenilor. Viata lui Dumnezeu imi imbogateste tot sangele si imi umple trupul cu puritatea Vietii Divine.

Dumnezeu este intreaga viata. Inspir viata la fiecare suflare, si plamanii mei primesc viata cu fiecare inspiratie, iar aceasta imi umple sangele cu viata insufletita. Fiecare organ din trupul meu este plin de sanatate si armonie, si intregul meu organism functioneaza in armonie deplina. Stiu ca toate organele mele sunt inundate de inteligenta lui Dumnezeu. Toate sunt constiente de sarcinile lor si colaboreaza pentru sanatatea si armonia intregii mele fiinte.

Dumnezeu Eu Sunt energia care umple tot spatiul. Preiau constant aceasta energie din atotpatrunzatoarea viata Divina. Stiu ca Dumnezeu este acea atotstiutoare si iubitoare inteligenta care imparte cu mine puternica viata Divina, si realizez deplina stapanire de la Dumnezeu, Prezenta Launtrica din intregul meu trup.

Il slavesc pe Dumnezeul launtric pentru perfectiunea tamaduitoare a vietii. Totul este viata, si las intreaga viata sa se exprime.

Christul biruitor spune: “Cuvintele mele sunt spirit si sunt viata” si “Daca un om pastreaza cuvintele Mele, el nu va vedea niciodata moartea”.

Inteligentul Chris, Christul biruitor, trimite abundenta si iubire intregului Univers.

Mintea suprema este orice lucru. Eu Sunt Mintea Suprema! EuSunt suprema Intelepciune, Iubire si Putere. Din adancul inimii mele, imi rostesc cu tarie multumirile, pline de bucurie, pentru faptul ca Eu Sunt aceasta sublima si neobosita Intelepciune, si cer sa o atrag spre mine si sa devin complet constient de aceasta Intelepciune inepuizabila.

Amintitiva ca GANDURILE SI CUVINTELE ROSTITE SUNT LUCRURI!

Strigati fericita veste a bucuriei ca sunteti liberi, complet eliberati de toate conditiile limitatoare. Apoi CUNOASTETI ca sunteti liberi si mergeti inainte liberi, triumfatori!

SUNT RENASCUT IN PUTEREA PERFECTA A MINTII SUPREME A LUI DUMNEZEU. DUMNEZEU EU SUNT.

Sa pasim printre oameni cu realizarea deplina a faptului ca existam pentru a impartasii oricarui suflet fericita Lumina a Iubirii. Aceasta este, in realitate cel mai mare privilegiu. Caci daca noi revarsam aceasta nelimitata iubire a lui Dumnezeu asupra oricarui suflet, atunci sufletele noastre vibreaza cu Sfantul Spirit; si simtim iubirea lui Dumnezeu pentru intreaga omenire. Sa simti si sa cunosti asta inseamna sa simti si sa cunosti Christul biruitor in toata omenirea. Aceasta te inzestreaza cu puterea vindecatoare si cu intelepciunea cu care este inzestrat Isus.

Baird Spalding

Nu exista nici un motiv sa eziti atunci cand stii
ca nu ai nimic de pierdut. A pierde nu este
un act al lui Dumnezeu, este o gândire în mintea oamenilor.

Elibereaza-te de gândire si vei scapa de îndoiala.
Mergi cu intelepciune spre victorie.

…ca esti un copil pur al lui Dumnezeu, minunat in inocenta ta – si ca acest lucru este adevarat indiferent de ceea ce ai fi facut…

Nu exista nici o ofensa ce ai putea-o comite vreodata care sa poata diminua din splendoare ta, sau din minunatia a cine esti. Doamne, drama lui Eliot Spitzer a adus o multime de lucruri pentru noi toti, nu-i asa? Dar cine dintre noi nu a cazut de pe cale, nu a tradat pe altul, nu a actionat neintelept, nu a cazut prada tentatiei, nu s-a dedat la o pofta sau dependenta?

Noi toti suntem umani. In ochii lui Dumnezeu suntem perfecti.Într-adevar. Asa cum suntem. Ca unul de 3 ani, privind nelinistit la unul  mai mare, întrebându-se cu buzele tremuratoare, daca va lua un pui de bataie pentru incalcarea regulilor de …

La varsta de 3 ani, este frumos în nevinovatie. El este curat ca zapada,
si este ceva simplu care nu a fost înteles în totalitate,
sau pe deplin integrat în comportament înca. Este in regula. Nu inseamna ca suntem “rai”. Si în adevar, noi nu suntem. Nici unul dintre noi.

Suntem pur si simplu, uneori, in greseala. Si Dumnezeu ne iubeste oricum.
Imens. Complet. Vesnic.

Asa cum suntem.

Cercul mesagerilor

Click aici pentru partea doua

Click aici pentru partea treia

Click aici pentru partea patra

Click aici pentru partea cincea

Click aici pentru partea sasea

Anii de pregatire

Menu m-a însotit la Templu.

De câte ori nu urma sa parcurg în anii ce aveau sa vina aceasta colonada ce ducea de la palat la Templu – o, de câte ori – pâna când picioarele au ajuns sa ma conduca singure, chiar si cu ochii închisi!

Am intrat pentru prima data în Templu în calitate de neofit. Întrucât îmi placea sa ma grabesc, am mers în mod deliberat cu pasi lenti, solemni. Eram fericita ca în sfârsit încep initierea si doream sa savurez fiecare moment. Eram focalizata în sine, înca tulburata de relatarea pe care mi-o facuse cu o zi înainte parintele meu; ma îndreptam în mod constient catre îndatoririle unei viitoare Initiate…

La intrare ma astepta acelasi neofit. Menu si-a luat ramas bun de la mine, m-a îmbratisat si m-a strâns lânga inima ei, ca si cum urma sa nu ne mai vedem niciodata. Când în sfârsit s-a calmat, s-a înclinat în fata mea, asa cum credea ea ca trebuie sa procedeze. Am îmbratisat-o la rândul meu si am simtit ca cea care ma saruta prin intermediul buzelor sale este mama.

Neofitul m-a însotit pâna la micul salon de primire al lui Ptahhotep. De câte ori nu urma sa ma prezint astfel în fata Lui, de câte ori nu urma sa-i simt ochii fixându-se asupra mea, patrunzându-ma cu calm, siguranta si forta!

El a început sa vorbeasca:

-          Draga mea copila, asa cum ti-am explicat deja, initierea înseamna sa devii constient de nivelul divin suprem. Acest lucru presupune un lung antrenament al corpului si al sufletului. Este necesar sa-ti pregatesti sistemul nervos pentru a putea suporta fara pericol, fara a muri, aceste vibratii foarte înalte.

Sa devii constient pe un anumit nivel înseamna sa-ti focalizezi prin intermediul nervilor vibratia corespondenta acestui nivel, astfel încât vibratia sa coboare la nivelul întregului corp. Înca de la nastere, deci de când începe sa fie locuit de Sine, corpul îsi dezvolta o forta de rezistenta aflata în armonie cu nivelul mediu de constiinta al spiritului care îi da viata. Nivelul de constiinta al unei fiinte variaza în functie de sufletul în cauza, dar ramâne în limitele unei octave vibratorii. Aceste fluctuatii nu trebuie sa depaseasca totusi elasticitatea nervilor, caz în care s-ar putea produce boli mai mult sau mai putin grave, ori chiar moartea. Vibratia energiei vitale creatoare este mortala pentru cel care nu a atins nivelul de constiinta necesar pentru a o sustine. Ea i-ar putea arde centrii nervosi si nervii. De aceea, energia vitala – care îsi are sediul în maduva spinarii – este transformata la nivelul diferitilor centri nervosi într-o vibratie redusa, astfel încât prin corp nu trece decât acest curent.

Astfel, vibratia vitala care anima animalele este inferioara celei care corespunde oamenilor primitivi, la fel cum oamenii primitiv, animalici si egoisti, sunt animati de o vibratie vitala inferioara celei care corespunde unei fiinte mai avansate din punct de vedere spiritual. Daca am transfera energia vitala a unui om superior într-un animal, sau într-un om inferior, acesta ar muri pe loc.

Marea initiere este arta de a trai constient si de a conduce în acelasi timp prin nervi si prin corp vibratia creatoare a FIIN?EI eterne pe fiecare nivel de dezvoltare, pastrându-i frecventa originala, fara nici o transformare. Acest lucru presupune o anumita forta de rezistenta care sa o poata suporta si care nu poate fi dobândita decât printr-un antrenament îndelungat al corpului si al sufletului. Altfel spus, nervii trebuie pregatiti lent si cu prudenta, trebuie învatati sa se trezeasca si sa fie controlati. Aceste exercitii ale corpului si ale sufletului îti vor fi predate de directorul scolii de neofiti, Mentuptah. Neofitul care te-a însotit, Ima, te va ajuta cu exercitiile de concentrare. Dupa ce vei trece toate probele cu Mentuptah si cu Ima, voi continua personal sa te învat si îti voi conferi initierea. Ima te va conduce acum la scoala si îti va arata tot ceea ce este necesar sa stii. Daca doresti sa ma vezi în timpul acestei perioade, poti cere sa ma vezi oricând, seara. Fie ca Dumnezeu sa îti ghideze pasii!

Dupa care Ptahhotep m-a binecuvântat, iar eu m-am înclinat în fata lui. L-am urmat apoi pe Ima pâna la scoala neofitilor.

Ima m-a condus pâna la una din micile celule construite în zidurile Templului. Mi-a dat o tunica alba si o pereche de sandale, si mi-a spus ca aceasta celula era a mea.

Mi-am schimbat vesmintele princiare cu cele ale Templului, transformându-ma astfel într-un neofit, la fel ca si Ima. Acesta m-a condus de-a lungul unui peristil pâna în gradina Templului. Gradina era de o frumusete magnifica: o peluza verde în forma de patrat marginita de palmieri, fiind de fapt un excelent loc pentru exercitii. Ne-am continuat drumul, si am zarit ceva mai încolo neofitii care lucrau în apropierea gradinii de zarzavaturi si a livezii de pomi fructiferi. Purtau aceeasi tinuta ca si mine, dar erau mai în vârsta.

Ima m-a prezentat lui Mentuptah, directorul scolii. Acesta era un barbat cu o privire blânda si plina de iubire. El mi-a explicat ce sarcini aveam pentru ziua respectiva. Neofitii erau reuniti în mici grupuri, conduse de unul dintre ei, mai avansat, candidat la statutul de preot. Ima era conducatorului grupului din care urma sa fac parte si eu. Era un tânar înalt, puternic si zvelt. Vibratia sa pura m-a izbit înca de când l-am cunoscut, atunci când am venit pentru prima data la Ptahhotep. A trecut de majoritatea probelor pregatitoare, si pentru el se apropia momentul initierii. Ima era candidat la preotie. Aspectul sau exterior nu mai era acela al unui barbat, ci mai degraba al unui androgin aflat deasupra sexului. Era o fiinta fara sex, un fel de arhanghel. Fata sa frumoasa arata cea mai înalta inteligenta si o facultate superioara de concentrare, având deasupra sprâncenelor cele doua semne ale întelepciunii. Gura sa era ferm desenata, energica, dar trasaturile fine si blânde dezvaluiau iubirea pe care o purta tuturor fiintelor vii. L-am iubit înca din prima clipa, am avut o încredere nelimitata în el, la fel ca într-un frate mult iubit. Eram fericita ca el era cel care ma pregatea pentru examenele mele.

Ima m-a prezentat celorlalti neofiti. Toti optasera pentru preotie, dar nu urmau sa devina preoti sau preotese decât aceia care treceau de toate probele si care primeau initierea. Multi dintre ei nu vor avea niciodata maturitatea necesara, dar vor putea ramâne – daca vor dori acest lucru – în serviciul Templului, ocupându-se de muncile agricole si de animale. Neofitii care reuseau la examenele pregatitoare primeau sarcini si îndatoriri corespunzatoare avansarii lor.

Grupul lui Ima era alcatuit din neofiti foarte avansati din punct de vedere spiritual; majoritatea aveau ca parinte de sex masculin un fiu al lui Dumnezeu, la fel ca si mine. Acestia puteau fi recunoscuti cu usurinta dupa forma alungita a capului. Am fost asezata printre ei, si m-am simtit foarte bine în aceasta companie pura.

Ne întâlneam în fiecare dimineata, la rasaritul soarelui, în gradina. Ne începeam exercitiile fizice, care sunt strâns legate de cele de concentrare. Practicam diferite posturi coordonate cu exercitii de respiratie, învatând astfel sa ne dirijam constiinta în diferite parti ale corpului. Acest antrenament de lunga durata urma sa ne permita sa devenim perfect constienti de întregul nostru corp, de miscarile sale, sa îi controlam partile cele mai intime, precum si organele interne. În acest fel, corpul nostru trebuia sa devina un instrument ireprosabil.

Dupa terminarea exercitiilor fizice ne duceam împreuna în marea sala, unde primeam învataturi legate de suflet. Instructorul nostru era Mentuptah, care ne dicta imagini onirice pe care trebuia sa le traim la fel de intens cum traiam realitatea fizica. Aceste imagini scoteau la iveala din subconstientul nostru tot felul de emotii, pe care trebuia sa învatam sa le stapânim. Prin aceste exercitii, Mentuptah ne-a ajutat sa patrundem în toate sferele lumilor inferioare si superioare, în cele sapte infernuri si în cele sapte paradisuri, si ne-a învatat cum ne puteam pastra prezenta de spirit în toate împrejurarile, astfel încât sa putem decide pe loc ce avem de facut chiar si în situatiile cele mai dificile.

De îndata ce am ajuns sa controlam perfect aceste exercitii, am trecut la o alta serie, prin care trebuia sa traim cele mai diverse stari sufletesti, dar de aceasta data la simpla vointa, fara ajutorul imaginilor onirice, la fel de intens ca si cum am fi avut un motiv pentru a trai aceste stari. Începeam aceste exercitii printr-o stare inferioara negativa, pe care o sublimam, pas cu pas, pâna la o stare superioara pozitiva. Spre exemplu, porneam de la depresia cea mai profunda, ridicând apoi lent si progresiv vibratia pâna la starea de indiferenta, apoi mai sus, pâna când ajungeam la cea mai mare bucurie, si în final la fericirea suprema.

Dupa un antrenament îndelungat, trebuia sa învatam sa ne transformam din ce în ce mai rapid aceste emotii, traindu-le în interiorul nostru cu virtuozitatea unui muzician care îsi controleaza perfect instrumentul, din care poate scoate la vointa orice fel de sunet, de la cel mai grav pâna la cel mai acut. Pasul urmator consta în experimentarea fara tranzitie a unor stari sufletesti opuse. Spre exemplu, trebuia sa trecem de la tristetea cea mai profunda la bucuria cea mai profunda, sau de la teama la curajul eroic, si totul cu viteza fulgerului.

Aceste exercitii nu trebuiau facute decât sub controlul instructorului, caci erau foarte solicitante pentru nervi. Ne-a luat mult timp sa ajungem sa traim viziunile onirice la fel de intens ca si realitatea înconjuratoare. Ne-a luat înca si mai mult timp ca sa ne putem juca cu usurinta pe întreaga gama a emotiilor noastre. Abia când ne-am putut pastra o stare de calm perfect dupa încheierea exercitiilor si când am reusit sa prelungim aceasta stare de-a lungul întregii zile, am primit autorizatia sa trecem la nivelul urmator, care consta în experimentarea starilor sufletesti opuse fara nici o tranzitie. Scopul acestor exercitii extrem de dificile era acela de a iesi de sub controlul evenimentelor exterioare si al starilor noastre psihice, astfel încât sa fim în masura sa decidem singuri ce stare sufleteasca preferam sa avem, putând sa ne pastram astfel echilibrul psihic în orice circumstante.

Omul crede ca are nevoie de un motiv exterior pentru a fi bucuros sau fericit. Exercitiile care se foloseau de imagini de vis aveau drept scop sa ne dea iluzia unui asemenea motiv pentru a trai o stare sufleteasca sau alta. Imaginile onirice ne-au permis sa controlam asadar motivele propriu-zise. Întrucât nu existau cauze reale pe aceste stari sufletesti, noi trebuia sa ni le imaginam singuri.

A urmat apoi al doilea pas, prin care trebuia sa traim o stare sufleteasca fara nici un motiv exterior, fara ajutorul viziunilor onirice care au menirea de a crea cu precizie o stare sufleteasca sau alta.

Dupa un lung antrenament si dupa ce am ajuns sa controlam perfect aceste exercitii, ne-am putut da seama ca noi doar ne imaginam ca avem un motiv ca sa fim „veseli sau tristi”, „deprimati sau exuberanti”. Aceste exercitii ne-au convins ca evenimentele exterioare nu au nici o influenta reala asupra noastra. Am descoperit ca fiecare stare de constiinta provine dinlauntrul fiintei noastre, si numai din interior. În fata aceluiasi eveniment un om poate râde, altul poate plânge, si un al treilea poate ramâne perfect indiferent, caci fiecare îsi proiecteaza în exterior propria sa atitudine interioara, evenimentul exterior fiind doar un pretext pentru manifestarea acestei atitudini interioare.

Scopul suprem al acestor exercitii era acela ca aspirantul sa ajunga la o stare sufleteasca de un calm imperturbabil, absolut de nezdruncinat, în toate situatiile, si de a nu mai iesi niciodata din aceasta stare. Exercitiile ne-au învatat de asemenea ca tot ce se întâmpla pe pamânt este trecator, semanând cu o imagine onirica proiectata în timp si spatiu. Ea nu trebuie luata în serios decât în masura în care ne ajuta sa progresam.

Dar drumul pe care se ajunge aici este lung si dificil! Adeptul trebuie sa se observe în permanenta, în maniera cea mai stricta cu putinta, fara sa uite de sine nici o singura clipa. El trebuie sa ramâna constient, treaz, sa îsi analizeze fiecare sentiment, fiecare gând, pentru a sti din care strat al Sinelui sau provine acesta. Iar aceasta maiestrie nu se poate dobândi de pe o zi pe alta!

În afara acestei pregatiri psihice, ne antrenam si în domeniul concentrarii spirituale. Cel care m-a învatat aceasta arta a fost Ima. Dupa exercitiile în comun, Ima m-a dus într-un colt linistit al gradinii si mi-a explicat ce înseamna concentrarea: nu trebuia sa le permit gândurilor mele sa alerge asa cum doreau în mintea mea, ci dimpotriva, trebuia sa învat sa ma gândesc la un singur subiect care îmi era indicat. Trebuia sa-mi focalizez gândirea într-un singur punct, dându-le o directie centripeta, în locul celei centrifuge cu care erau obisnuite. Ima mi-a indicat o fraza asupra careia trebuia sa ma concentrez, dupa care m-a lasat singura, spunându-mi sa îl informez de îndata ce voi reusi exercitiul.

Fraza era: „Eu manifest întotdeauna divinul”.

M-am asezat si am început sa ma concentrez asupra acestei fraze. Am repetat mental. „Eu manifest întotdeauna divinul” o data, de doua ori, de zece ori… de o suta de ori… fara sa ma gândesc la nimic altceva decât ca „eu manifest întotdeauna divinul… eu manifest întotdeauna divinul”.

O ora mai târziu m-am dus la Ima si i-am spus:

-          Nu pot sa ma concentrez asupra acestei fraze. Este imposibil!

-          Imposibil? m-a întrebat el. De ce ar fi imposibil?

-          Din câte mi-ai spus, a te concentra înseamna a-ti dirija toate fortele, toate gândurile catre un singur punct, grupând si pastrând ferm laolalta toate fortele intelectului, ale constiintei. Dar daca ma concentrez asupra unei fraze, nu-mi pot focaliza fortele inteligentei asupra unui punct. O fraza este alcatuita din mai multe cuvinte. Aceste cuvinte se succed în timp si în spatiu. Nu pot sa ma gândesc la toate aceste cuvinte în acelasi timp, ci numai unul dupa celalalt, în timp si spatiu! Iar dupa ce m-am gândit la fraza respectiva, trebuie sa revin la începutul ei si sa ma gândesc din nou la ea de la început si pâna la sfârsit. Concentrarea devine astfel imposibila. Ori ma gândesc în „zigzag” de la început si pâna la sfârsit:

Eu manifest întotdeauna divinul.

Eu manifest întotdeauna divinul.

Eu manifest întotdeauna divinul.

ori, daca îmi reprezint aceasta fraza sub forma unui cerc, ma pot gândi la ea circular:

Dar aceasta nu mai este concentrare.

Ima m-a ascultat cu atentie, si plin de bucurie, mi-a spus:

-          Ai înteles foarte bine exercitiul! Ai descoperit ca nu este posibil sa te concentrezi asupra cuvintelor. Faptul ca ti-ai imaginat aceasta fraza într-o maniera circulara reprezinta o tentativa corecta de abordare a concentrarii. Dar oricât de mult ai apropia cuvintele unele de altele, ele formeaza un cerc si nu le poti reduce la un singur punct central. Ai înteles faptul ca cuvintele exercita o forta de rezistenta împotriva puterii tale de concentrare, si este chiar forta de care ne folosim noi atunci când construim un pod. Noi construim un arc din pietre – la fel cum ai construit tu cercul din cuvinte – iar podul nu se poate rupe deoarece pietrele exercita o presiune unele împotriva celorlalte, iar materia nu cedeaza în fata acestei presiuni. Altfel spus, pietrele mentin podul tocmai prin forta lor de rezistenta. În cazul în care concentrarea încearca sa ajunga în centru, ea este împiedicata si devine imposibila din cauza rezistentei pe care o opun cuvintele. Acelasi lucru se va întâmpla si daca te vei concentra asupra unui singur cuvânt, caci si acesta este alcatuit din mai multe litere pe care nu le vei putea reuni niciodata într-un singur punct.

-          Atunci ce este de facut?

-          În exercitiul urmator, încearca sa te concentrezi asupra unei singure litere: „O”. Dupa care Ima m-a lasat din nou singura.

Am încercat. M-am asezat pe iarba si m-am concentrat asupra literei „O”… Am rostit mental O, O, O, O, si nu m-am gândit la nimic altceva decât la O, O, O, O, OOOO… si dintr-o data, ce surpriza… Am alergat la Ima si i-am spus râzând:

-          Am terminat!

-          Si unde ai ajuns? m-a întrebat el.

-          O-ul s-a transformat dintr-o data într-un canal lung în forma de O, în care m-am scufundat din ce în ce mai profund. Nici aceasta nu este o concentrare adevarata!

-          Foarte bine, mi-a spus Ima. Ai patruns astfel în cea de-a patra dimensiune. Acum reia fraza: „Eu manifest întotdeauna divinul” si încearca din nou sa te concentrezi asupra ei. Cum vei rezolva acum problema?

-          Ce trebuie sa fac?

-          Ce vei face? a insistat Ima.

Am reflectat o clipa, apoi am spus:

-          Cuvintele sunt învelisul exterior, manifestarea materiala a sensului. Daca doresc sa ajung în centru, trebuie sa renunt la cuvintele care ma împiedica si sa ma concentrez exclusiv asupra sensului frazei, fara cuvinte, fara forma. E corect?

-          O sa vedem noi imediat unde te vor conduce toate acestea, mi-a zâmbit Ima. Încearca înca o data si apoi întoarce-te la mine!

M-am concentrat asupra sensului frazei: „Eu manifest întotdeauna divinul”, dar numai asupra sensului…

M-am întors apoi la Ima, care tocmai termina o conversatie cu unul din neofiti. Când m-a vazut, mi-a adresat o privire malitioasa, ca si cum ar fi stiut deja ce se petrecuse cu mine:

-          Ei bine? m-a întrebat el.

-          Ima! E ciudat! Când am vrut sa ma concentrez asupra sensului frazei, nu m-am mai putut gândi deloc la ea. Tot acest proces interior a trecut din capul meu în inima mea. Nu m-am mai putut gândi la sens, dar l-am simtit, l-am trait direct. În momentul în care ma concentrez asupra sensului acestei fraze fara cuvinte, devin eu însami sensul! De aceea, trebuie sa schimbam fraza „Eu manifest întotdeauna divinul” cu o alta, mult mai corecta: „Eu sunt divinul care se manifesta fara încetare”.

Ima zâmbea în timp ce vorbeam:

-          Foarte bine, te-ai concentrat perfect. Ai descoperit astfel ca aceasta concentrare nu poate fi o stare durabila, ci o tranzitie între lumea proiectata si starea de FIIN??. Atunci când te concentrezi asupra gândurilor tale, nu te poti opri din aceasta activitate de gândire, caci concentrarea te conduce din nou la tine, si tu devii una cu obiectul asupra caruia te concentrezi. A te gândi la ceva înseamna sa-ti proiectezi un gând catre exterior prin intermediul intelectului, la fel ca într-o oglinda, deci înseamna sa iesi din sine. Prin concentrare noi readucem proiectia în sine, iar gânditorul devine una cu gândul (sau cu obiectul asupra caruia se gândeste el). Cei doi factori sunt perfect reuniti. Obiectul creat se întoarce la creator!

Continua sa exersezi. Acest proces îti va aparea astfel din ce în ce mai clar. Întrucât îti place atât de mult sa te asezi sub acest palmier, concentreaza-te asupra lui… Dupa care Ima a disparut.

M-am asezat si am privit palmierul. Nu aveam în minte nici un alt gând decât acest copac. Au trecut orele, dar a venit seara. Trebuia sa ma întorc acasa, Menu ma astepta afara. Ne-am îndreptat împreuna catre palat.

A doua zi, dupa exercitiile de grup, m-am asezat din nou sub palmier si m-am concentrat asupra lui.

Când am început exercitiul, mintea mea a fost asaltata de o multime de gânduri straine de obiectul concentrarii mele: ce mi-a povestit Menu aseara, o pasare care ciripea, un tântar care bâzâia la urechile mele, impertinenta trezorierului Roo-Kha, care continua sa ma scoata din sarite. Dar am continuat sa ma focalizez si am alungat din mintea mea toate celelalte gânduri care nu erau legate de palmier, concentrându-ma exclusiv asupra acestuia.

Lucrurile au început sa mearga mai bine. Gândurile nu ma mai puteau atinge si nu ma mai deranjau în nici un fel. Înainte eram înca în lumea gândurilor, care ma duceau de colo-colo. Dar nu m-am lasat dusa de ele. Am ramas ferm în locul în care ma aflam, lânga palmier, si m-am scufundat din ce în ce mai profund în interiorul fiintei mele, într-un loc în care gândurile nu ma mai puteau urma. Din când în când, câte un gând mai aparea în intelectul meu, ca un calator obosit. Îl priveam trecând, fara sa ma mai deranjeze. Singurul lucru care ma mai preocupa era palmierul… Nu ma gândeam decât la palmier… Acesta îmi umplea întreaga fiinta…

Au trecut zile, saptamâni poate… Nu aveam nici cea mai mica idee. Nu mai remarcam nimic din lumea exterioara, caci eram concentrata în întregime asupra palmierului. Am trait atunci sentimentul straniu ca nu mai percepeam copacul din exterior, ci din interior… Bineînteles, vedeam  cu ochii fizici si forma sa exterioara, dar începeam sa-l vad, sa-l traiesc, sa FIU una cu esenta intima a copacului, cu principiul creator care îl anima.

Am devenit apoi constienta de faptul ca palmierul nu mai exista în exteriorul meu, ca nu a existat niciodata în exteriorul fiintei mele, ca totul nu a fost decât o viziune eronata a mea, ca palmierul face parte din mine si eu din el, ca eu sunt palmierul!

Nu stiu cât timp am ramas astfel absorbita în mine însami. Nu mai stiam ce înseamna timpul. În aceasta stare, conceptul de „acolo” dispare. O forta m-a ajutat sa revin la constiinta mea personala si l-am observat pe Ima în fata mea. Ochii mei i-au privit fata blânda. S-a asezat lânga mine si a asteptat cu rabdare sa-mi revin în simturi. M-a privit apoi cu un aer întrebator.

Am încercat sa-i vorbesc, dar în zadar. Cuvintele mi se pareau complet superflue.

Când în sfârsit, totul a început sa functioneze din nou normal în mine, când vointa a început din nou sa ma asculte, iar nervii laringelui s-au reîntâlnit cu coardele mele vocale în miscare, am putut sa vorbesc:

-          O, Ima! am spus blând si serios, uimita eu însami de tonul propriei mele voci, am devenit palmierul, mai mult, am descoperit ca am fost dintotdeauna palmierul, dar nu am fost constienta de acest lucru!

Ima m-a aprobat din capul sau angelic si, radiind de fericire, mi-a spus:

-          Faci progrese uluitor de mari. Sunt foarte fericit! Nimeni nu a mai facut asemenea progrese într-un timp atât de scurt. Daca vei trece si celelalte probe într-un timp la fel de scurt, vei fi foarte curând gata sa fii initiata!

Fericiti, ne-am privit fara nici un cuvânt. Privindu-l pe Ima, am simtit înca si mai puternic puritatea inimii sale si puterea pe care o emana fiinta sa. Oriunde s-ar fi aflat, aerul era purificat de prezenta sa.

Apoi mi-a întins mâna. Ne-am ridicat. Eu trebuia sa ma întorc acasa.

Eram deja în pat, când Menu s-a asezat la sol lânga mine si m-a întrebat:

-          Ce faci acum la Templu?

-          Facem exercitii.

-          Ce fel de exercitii?

Foarte serioasa, i-am raspuns:

-          Ultimul exercitiu a constat în a ma gândi la un palmier pâna când mi-am dat seama ca eu însami sunt palmierul!

Îngrozita, Menu m-a întrebat insistent:

-          Ce ai descoperit? Cine esti tu?

-          Palmierul.

-          Tu? Un palmier? s-a suparat Menu.

-          Da, Menu, eu sunt un palmier. Lasa-ma acum, vreau sa dorm.

Menu a început sa râda, tavalindu-se pe jos de atâta râs. Lacrimile îi curgeau pe obraji:

-          Hi hi hi, tu, un palmier? Dar unde ti-e trunchiul? Unde îti sunt frunzele? Hi hi hi, sa înteleg ca nu mai esti o tânara fata? Hi hi hi!

Enervata, m-am ridicat din pat si i-am spus cu multa demnitate:

-          Afla ca nu sunt o tânara fata, ci reprezentanta reginei, sotia faraonului, întelegi? Daca îti bati joc de exercitiile mele, nu o sa-ti mai povestesc nimic!

Fara nici o tranzitie, Menu a început sa plânga, mi-a sarutat mâinile si, printre lacrimi, mi-a spus:

-          Nu ti-am spus eu ca initierea este ceva periculos? Or sa te vrajeasca din ce în ce mai tare, si pâna la urma o sa te transforme de tot într-un palmier. Vorbesti deja atât de ciudat. Fii atenta, te implor, fii atenta! Ar fi mai bine ca faraonul sa stie ce se întâmpla!

Apoi, foarte îngrijorata, a iesit stergându-si lacrimile.

Am ramas singura, cu o senzatie dezagreabila. Stiam foarte bine ca nu trebuia sa-i spun nimic lui Menu despre experientele cele mai sacre, cele mai profunde.

A doua zi m-a chemat Ptahhotep. Trebuia sa ma întâlnesc cu el seara.

L-am gasit în micutul salon de primire. Privirea sa era la fel de infinita ca si bolta cereasca.

-          Vino, copila mea, mi-a spus el cu blândete.

Încrezatoare, m-am apropiat de el. Mi-a luat mâinile în ale sale si mi-a spus, surâzând:

-          Stii care va fi urmatorul tau exercitiu?

-          Da, Tata, stiu.

-          Care?

-          Sa tac, i-am raspuns, zâmbind la rândul meu, dar perfect constienta de greseala pe care o facusem cu Menu.

Îl priveam în fata, caci stiam ca nu ma judeca. A dat din cap. ne-am înteles imediat. Nu a fost nevoie sa-mi cer iertare. Ma cunostea mai bine decât mine, si stia ca nu-i vorbisem lui Menu de lucrurile sacre din rautate sau pentru a-i face vreun rau. Menu nu avea maturitatea necesara, ea era mult prea departe pentru a putea întelege experientele spirituale. Mi-am scufundat privirea în ochii lui Ptahhotep. Ma vedea cu toate imperfectiunile mele, dar a vazut desigur si decizia mea ferma de a învata sa-mi tin gura pe viitor.

M-a mângâiat pe par. M-am înclinat în fata lui si am iesit.

Ah! De câte ori ma voi mai prezenta în fata lui pentru a recunoaste ca limba mea a fost mai rapida decât ratiunea, ca odata în plus nu am stiut sa îmi stapânesc forta care îi împinge pe oameni sa se exprime, sa comunice, sa vorbeasca!

Totusi, în timp am învatat sa ramân „vigilenta” în fata acestei forte. Nevoia de comunicare, care seamana cu leii mei favoriti, trebuie mentinuta sub un control sever si constant. Acest autocontrol a devenit o a doua natura pentru mine: înainte de a spune ceva, am învatat sa-mi ascult vocea interioara pentru a afla daca îmi este permis sau nu sa vorbesc. Putin câte putin, am învatat sa nu mai deschid gura decât daca aveam ceva cu adevarat important de spus. Am recunoscut astfel în mine doua fiinte: un „eu” personal, caruia îi placea sa bârfeasca tot timpul, fara nici un control, doar din nevoia de a comunica si de a atrage atentia asupra persoanei mele, iar în spatele constiintei personale, „Sinele” superior care controleaza acest „eu”, poruncindu-i când trebuie sa spuna sau sa faca ceva si când trebuie sa taca si sa ramâna pasiv. Ce-i drept, „eul” inferior trebuie sa asculte de vocea Sinelui superior si sa-i respecte poruncile. Nu este suficient sa-i asculti vocea, oricine poate face acest lucru!

În timpul acestei perioade, am continuat împreuna cu Ima exercitiile de concentrare.

Odata, stateam în coltul meu favorit din gradina Templului. Ima mi-a explicat:

-          Acum stii din experienta ce înseamna concentrarea. Dar daca te vei observa cu atentie, îti vei da seama ca în timpul acestei perioade treci prin trei faze diferite: una intelectuala, una senzoriala si una spirituala.

Întregul proces de concentrare începe cu faza intelectuala, când îti dirijezi gândurile asupra obiectului concentrarii si reflectezi asupra lui, asupra semnificatiei sale. Operezi atunci cu inteligenta ta, caci doresti sa-ti ordonezi cu claritate gândurile si încerci sa descoperi o definitie satisfacatoare pentru a califica cu precizie obiectul concentrarii tale. Dupa ce ai gasit aceasta definitie, munca inteligentei se încheie, caci acum stii ce este obiectul în cauza. Nu mai trebuie sa te gândesti la el, caci de îndata ce stii ce este ceva, nu te mai gândesti la el. Gândirea este puntea care face legatura între ignoranta si cunoastere. Atunci când ajungem sa stim totul, la fel ca Dumnezeu, nu mai este necesar sa ne folosim de facultatea gândirii. Dumnezeu este omniscient, El este cunoasterea însasi, care este la fel de perfecta ca si cercul. La ce te-ai mai putea gândi daca stii totul? Numai cel care mai trebuie înca sa-si completeze cunostintele este nevoit sa-si utilizeze facultatea gândirii. Largirea cunoasterii se realizeaza tocmai prin procesul de gândire.

De îndata ce cunoasterea obiectului concentrarii devine completa, poti trece de la „gândire” la „simtire”, cea de-a doua faza a procesului. Constiinta ta proiecteaza, din interior catre exterior si prin intermediul sistemului nervos, toate calitatile subiectului concentrarii asupra organelor simturilor. Experimentezi asadar aceste caracteristici, le traiesti la nivelul sentimentelor tale. Fiecare picatura din sângele tau simte si întelege ce înseamna obiectul concentrarii tale!

Dupa ce ai realizat în tine obiectul concentrarii atât la nivel intelectual cât si la nivel senzorial, treci în mod natural la cea de-a treia faza, la concentrarea spirituala. Constiinta ta se identifica acum cu obiectul concentrarii tale: devii astfel obiectul în cauza! Noi numim aceasta starea de FIIN??. În aceasta stare nu mai trebuie sa te gândesti la obiect, nici sa-l simti, caci ai devenit obiectul respectiv; toate gândurile, toate sentimentele, toate cuvintele si toate actiunile tale sunt acum manifestari ale obiectului respectiv.

Tu ai facut aceasta experienta cu palmierul, dar întrucât nu aveai înca practica necesara, nu ai putut observa în tine cele trei faze si nu le-ai putut manifesta constient. Sa luam un alt exemplu. Sa spunem ca reflectezi la ce este apa. Te gândesti ca apa este un lichid alcatuit din doua gaze. Îi poti masura temperatura, stii ca ea îngheata la 0 grade si fierbe la 100 de grade. Îi poti observa culorile, etc., pâna când inteligenta ta afla totul despre apa. Aceasta este concentrarea intelectuala.

Apoi intri în apa. Acum simti ce este apa. Prin intermediul senzatiei directe, îti dai seama ca apa este lichida, ca ea îti scalda întregul corp. Îi simti temperatura, deci nu mai trebuie sa i-o masori, pentru ca îti dai seama daca este calda sau rece. Te poti juca în apa, poti face valuri sau bule. Faci astfel experienta directa a tuturor caracteristicilor apei, la nivel de senzatii. Aceasta este concentrarea senzoriala.

Dintr-o data, încetezi sa te mai simti separata de apa. Te simti permanent scufundata în ea, nu mai esti un corp uman, ai devenit apa. Nu mai trebuie acum sa te gândesti la caracteristicile apei, nici sa simti ce este apa, deoarece ai devenit unaa deveni identic cu obiectul concentrarii! Celelalte faze ale concentrarii îti prezinta starea de separare. Numai starea de FIIN?? reprezinta unitatea perfecta ce rezulta din întelegerea totala si din cunoasterea absoluta ce vine din interior. Evident, corpul tau nu se transforma în apa, dar faci experienta completa a acestui element în constiinta ta.

Observa oamenii din jurul tau. Unii vorbesc în permanenta de iubire si de bunatate, zâmbetul lor este blând, dar arogant. Ei nu uita niciodata sa reaminteasca cât sunt de „iubitori si de buni”. Dar totul se petrece doar la exterior! Ei poarta masca iubirii. Când trebuie sa treaca la actiuni, egoismul lor iese inevitabil la iveala, pentru ca ei sunt egoismul însusi.

Altii nu vorbesc niciodata de bunatate, nici macar nu se gândesc la ce înseamna sa fii bun. Totusi, tot ce spun ei, tot ce gândesc si tot ce fac decurge din bunatate, pentru ca ei sunt bunatatea însasi! Ei nu trebuie sa se gândeasca sau sa simta ce este bunatatea, tocmai pentru ca sunt deja una cu aceasta stare; nu vorbesc despre ea, dar tot ce spun, ce gândesc sau ce fac sunt manifestari ale bunatatii. Aceasta este manifestarea propriului lor Sine!

Iata asadar exercitiul cel mai dificil între toate: concentreaza-te asupra propriului tau Sine! Mai întâi, reflecteaza la cea care esti, apoi simte cine esti, si în sfârsit, fii cea care esti!

Pentru a putea deveni constienta aici, pe pamânt, tu ai cazut la nivelul intelectului tau si al sentimentelor tale. Tu nu faci asadar altceva decât sa te gândesti ca esti si sa simti ca esti, dar nu esti niciodata cea care esti! Observa oamenii din jurul tau si vei vedea ca ei nu sunt ceea ce sunt în realitate, ci se identifica tot timpul cu gândurile lor, cu sentimentele si cu rolurile pe care le joaca în acest plan. Ei au iesit din sine si nu mai sunt altceva decât niste masti. În ochii copiilor foarte mici vei mai putea recunoaste înca scânteia, lumina Sinelui. Dar odata cu trezirea ratiunii sale, copilul începe sa se identifice cu persoana sa exterioara, îndepartându-se din ce în ce mai mult de fiinta sa reala, divina. Persoana nu este decât o masca prin care priveste adevaratul Sine, cel invizibil si infinit. Persoana nu ar trebui sa fie altceva decât un instrument pentru manifestarea Sinelui. Oamenii s-au atasat însa atât de mult de masca lor încât nu mai pot renunta la ea. Sinele este suveranul, regele, în timp ce persoana nu este altceva decât un servitor. Dar fiii oamenilor se îndeparteaza din ce în ce mai mult de Sinele lor, si coborând treptele tronului, se identifica cu masca, cu persoana lor; ei inverseaza rolurile si fac din servitor un rege. Ei îsi condamna astfel Sinele la exil, refulându-l în subconstient. Cel responsabil de aceasta sciziune este intelectul, dar tot el este cel care, prin exercitii adecvate de concentrare si prin eforturile de a deveni constient, ne ajuta sa iesim din aceasta stare de sciziune pentru a ne regasi Sinele veritabil.

Pâna acum, concentrarea ta s-a folosit de diferite obiecte exterioare. De acum înainte, singura ta sarcina va fi sa te concentrezi asupra Sinelui tau, realizând cele trei faze ale concentrarii pentru a ajunge la starea de FIIN??. Trebuie sa atingi astfel starea care nu poate fi descrisa decât la persoana întâi: „Eu sunt cel ce sunt”. Atentie însa: nu este suficient sa te gândesti la cea care esti, nici sa simti ca esti, ci trebuie sa fii ceea ce esti în Sinele tau real! Iata ultimul exercitiu de concentrare pâna la initiere!

Astfel a început aceasta lunga etapa din viata mea în care mi-am consacrat toate eforturile împlinirii a doua sarcini: sa fiu una cu Sinele meu autentic si sa învat arta tacerii.

Arborele cunoasterii binelui si raului

Am atins în sfârsit starea de autocontrol: am învatat sa tac. Într-o seara, m-am prezentat din nou în fata lui Ptahhotep, iar el m-a întrebat:

-          Ce ai învatat din lupta ta pentru pastrarea tacerii? N-ai învatat decât arta de a tacea?

-          Nu, Parinte al sufletului meu, ar fi fost imposibil sa învat doar atât. Lupta mea a inclus deopotriva tacerea si cuvântul. Pe masura ce am învatat sa controlez disciplina tacerii, am ajuns sa controlez în paralel si cuvântul. Caci a tacea înseamna a nu vorbi, iar a vorbi înseamna a nu tacea. Nu puteam asadar sa separ cele doua aspecte. Am descoperit astfel ca, la fel ca în cazul medaliei care are doua fete diferite, dar care alcatuiesc împreuna o singura unitate, tacerea si cuvântul sunt cele doua jumatati ale aceleiasi unitati.

-          Corect, mi-a spus Ptahhotep, ridicându-se si conducându-ma în fata unei mari pietre albe care faceau parte din zidul camerei.

Aratându-mi suprafata slefuita a dalei, m-a întrebat:

-          Ce vezi pe aceasta suprafata alba?

-          Nimic.

-          Ce as putea desena eu pe ea?

-          Totul.

-          Asadar, a conchis Ptahhotep, acest Nimic contine în el Totul. În aceasta stare, cele doua aspecte alcatuiesc o unitate perfecta. În aceasta unitate nu este posibil sa recunosti ceva decât daca acel ceva se separa de unitate, distingându-se de ea. Priveste: desenez acum pe aceasta suprafata o frunza verde de trifoi. Aceasta frunza de trifoi se afla deja pe suprafata pietrei, dar tu nu ai putut sa o recunosti, caci forma pozitiva a frunzei si natura negativa a fondului se identificau una cu cealalta. Ele erau perfect identice. Forma frunzei de trifoi nu era înca separata de Totalitatea continuta în Nimic. Prin aparitia culorii verzi pe perete, frunza s-a separat de Totalitate si a devenit recognoscibila.

Acum reflecteaza la un aspect important: întrucât frunza a aparut pe aceasta suprafata alba în culoarea verde, înseamna ca forma sa în culoarea complementara, rosie în acest caz, a ramas în Totalitate ca o imagine negativa invizibila. Orice lucru vezi, acesta nu este recognoscibil decât pentru simplul motiv ca s-a separat de jumatatea sa complementara, care a ramas la nivelul invizibilului, al nemanifestatului!

Cunoasterea nu poate fi dobândita decât prin compararea celor doua aspecte separate, cel pozitiv si cel negativ. Atâta vreme cât cele doua aspecte sunt topite unul în celalalt, nu poti percepe nimic.

Observa lumea exterioara! Aceasta nu poate fi recunoscuta decât pentru ca este separata de unitatea în care Nimicul si Totalitatea se odihnesc unul în celalalt, sau altfel spus în acea stare de unitate pe care o numim Dumnezeu. Noi nu putem recunoaste creatia, nu putem face comparatii decât atunci când pozitivul s-a separat de negativ. Perceptia nu este posibila decât daca unitatea se scindeaza în doua jumatati, una manifestata, si cealalta – jumatatea sa complementara sau reflexia ei – nemanifestata, astfel încât cele doua sa devina recognoscibile prin comparatie. Urmeaza-ma.

Ptahhotep m-a condus apoi într-o alta camera, a pus o figurina pe o masa mare, în fata unui perete alb, dupa care a asezat în spatele statuetei, în stânga si în dreapta sa, câte o lampa, astfel încât statueta sa atunce doua umbre, de o parte si de alta. Ptahhotep a luat apoi o foaie de hârtie transparenta, de culoare rosie, pe care a tinut-o în fata lampii din partea dreapta. Spre marea mea surpriza, umbra figurinei a devenit rosie în partea dreapta, dar verde în partea stânga.

-          Cum este posibil, Parinte al sufletului meu?

-          Gândeste-te putin si vei gasi singura raspunsul, mi-a spus Ptahhotep.

M-am concentrat pâna când am gasit într-adevar solutia, dupa care am explicat:

-          Statueta retine culoarea rosie a luminii devenite rosii si nu lasa sa apara pe perete decât culoarea complementara. Acest lucru explica umbra verde de pe cealalta parte. În schimb statueta retine întreaga lumina a celeilalte lampi, iar umbra de pe aceasta parte a peretelui pare sa fi devenit rosie.

-          Foarte corect, a spus Ptahhotep. Vezi asadar ca aceste doua culori nu pot exista una fara cealalta, la fel cum nu pot exista unul fara celalalt cuvântul si tacerea. Daca ceva devine vizibil în lumea exterioara, opusul sau complementar ramâne invizibil în lumea nemanifestata. Atunci când vorbesti, tacerea ramâne nemanifestata, caci ea este aspectul complementar negativ al vorbirii. Atunci când taci, vorbirea este cea care ramâne nemanifestata, caci ea reprezinta aspectul complementar pozitiv al tacerii. Ori de câte ori apare un munte, este necesar sa apara si imaginea sa negativa corespondenta: valea. Cine si-ar putea imagina un munte fara o vale, sau invers, o vale fara un munte? Nimic nu poate fi manifestat si recunoscut fara ca opusul sau – jumatatea sa complementara – sa fie simultan prezenta în planul non-manifestat. Daca este manifestat ceva pozitiv, aspectul corespondent negativ ramâne nemanifestat, si invers, atunci când este manifestat ceva negativ, aspectul corespondent pozitiv ramâne nemanifestat. Ori de câte ori apare unul din aspecte, aspectul opus si complementar trebuie sa fie si el prezent, chiar daca numai în starea nemanifestata. Cele doua aspecte sunt legate unul de celalalt pentru întreaga eternitate.

Asadar, separarea nu este decât aparenta, caci desi sunt separate si au iesit din unitatea absoluta a Totalitatii, cele doua jumatati complementare nu se pot îndeparta una de cealalta, la fel cum nu se pot abandona reciproc. Unitatea divina si indivizibila se manifesta asadar întotdeauna si pretutindeni, caci aceasta separare aparenta actioneaza continuu sub forma fortei de atractie între pozitiv si negativ, care exista pretutindeni. Pozitivul si negativul aspira sa îsi regaseasca starea lor primordiala, unitatea divina. Daca ceva apare în lumea manifestata, el nu se poate îndeparta prea mult de unitatea din care a iesit; mai devreme sau mai târziu el se va uni cu unitatea sa complementara si va regasi starea de unitate. Forta care anima tot ceea ce exista si care împinge toate formele create sa se întoarca spre unitatea din care au iesit este ceea ce noi numim Dumnezeu.

Creatia – lumea vizibila – poate fi comparata cu un copac: în partea dreapta sunt asezate fructele pozitive si bune, iar în partea stânga fructele negative si rele. Dar cele doua parti apartin aceluiasi trunchi si deriva din aceeasi unitate.

Binele si raul sunt rezultatul acestei separari de unitate, care în sine nu este nici buna nici rea, ci divina. Pe de alta parte, aceasta separare este singura care face cunoasterea posibila. În consecinta, lumea vizibila trebuie sa fie alcatuita din bine si din rau, caci în caz contrar nu ar putea fi recunoscuta, ar fi inexistenta.

Privita în totalitatea ei, creatia reprezinta arborele cunoasterii binelui si raului. Creatorul, Dumnezeu, nu reprezinta o jumatate separata a unitatii, caci el este chiar unitatea însasi. El se afla deasupra tuturor lucrurilor create, adica a tuturor lucrurilor care au aparut din scindarea unitatii. El se odihneste în El Însusi, într-o unitate perfecta. El este Nimicul din care apare Totalitatea, dar în El, Nimicul si Totalitatea alcatuiesc unitatea divina absoluta!

Creatia însasi nu este altceva decât o jumatate a totalitatii, cea care s-a separat de unitate si care, prin comparatie, a putut fi recunoscuta, în timp ce jumatatea ei complementara a ramas în planul nemanifestat. De aceea, nu-l vei putea gasi niciodata pe Dumnezeu, creatorul, în lumea creata, caci Dumnezeu nu are o jumatate complementara cu ajutorul careia sa poata fi comparat. Este imposibil sa-l compari pe El cu ceva anume. În consecinta, nu exista nici o posibilitate de a-L recunoaste – nu poti decât S? FII DUMNEZEU!

Asculta-ma cu atentie, copila mea: nu exista decât o singura FIIN?? eterna, un singur Dumnezeu. Aceasta FIIN?? unica, acest Dumnezeu unic, traieste în tot ceea ce traieste. Dumnezeu este unitatea indivizibila. El este pretutindeni prezent. El umple întregul univers. Si tot acest univers traieste pentru ca Dumnezeu îl anima cu FIIN?A sa proprie si eterna! Dumnezeu este asadar la fel ca un arbore al vietii care îsi daruieste seva lumii create si vizibile, acea parte care s-a separat de jumatatea ei complementara, si o anima: aceasta este arborele cunoasterii binelui si raului. Arborele cunoasterii, lumea creata, nu poate trai decât pentru ca arborele vietii – Dumnezeu – insufla propria sa viata în venele arborelui care traieste în el!

Lumea materiala este precum un copac mort. Dumnezeu este unul. Acest Dumnezeu unic este Sinele, fiinta cea mai profunda din interiorul fiecarei creaturi. Dumnezeu este omniprezent, si cum doua lucruri nu pot fi simultan în acelasi loc, iar pe de alta parte Dumnezeu nu poate fi izolat într-o parte a universului, rezulta ca acelasi Dumnezeu unic se manifesta ca Sine pretutindeni si în orice. Dumnezeu este unitatea indivizibila. Toate creaturile vii, toate plantele, animalele, oamenii, sunt fructe de pe arborele cunoasterii binelui si raului, si ele traiesc numai gratie fluidului vital pe care îl primesc de la arborele vietii si care curge prin venele lor, caci arborele vietii traieste în ei. Chiar si în tine, micuta mea! Corpul tau este si el un fruct al arborelui mortii, al arborelui cunoasterii binelui si raului, si nu are o viata a sa proprie. Arborele vietii traieste în tine, caci Sinele tau este o ramura a marelui arbore al vietii care este Dumnezeu, iar tu nu traiesti decât pentru ca Dumnezeu, Sinele tau traieste în tine si mentine viata din corpul tau, din fiinta ta.

Tu esti o fiinta ce poate fi recunoscuta pentru ca te-ai nascut într-un corp. Constiinta ta s-a separat de Nimicul-Totalitate, de Dumnezeu, de Sinele tau autentic. Din starea primordiala divina si paradisiaca, în care salasluiesc toate posibilitatile de manifestare, deci toate plantele, toate animalele si omul însusi, din starea de unitate absoluta, tu ai cazut în lumea diversitatii, a diferentierii. Ai devenit astfel o manifestare, o forma creata. În consecinta, tot ceea ce reprezinti tu aici, pe pamânt, nu reprezinta decât jumatatea manifestata a unitatii, alcatuita din bine si din rau. Si întrucât constiinta ta s-a deplasat într-un corp, tu te-ai trezit în acest corp, sau altfel spus, te-ai identificat cu acest corp.

„A mânca” din ceva înseamna „a deveni identic”, pentru ca cel care manânca ajunge sa fie alcatuit din ceea ce manânca, el devine ceea ce manânca. Întrucât constiinta ta s-a identificat cu corpul, tu ai mâncat – simbolic vorbind – din fructele arborelui cunoasterii binelui si raului, devenind astfel un supus al regatului mortii.

Asculta-ma cu atentie: corpul tau reprezinta consecinta si rezultatul separarii, el nu este decât partea vizibila a Sinelui tau autentic. Cealalta jumatate a ramas în lumea nemanifestata, inconstienta, a fiintei tale. Daca vei unifica cele doua jumatati complementare, vei putea regasi unitatea divina! Este absolut imposibil sa traiesti aceasta unitate la nivel fizic, adica sa faci jumatatea invizibila si inconstienta la fel de vizibila, sa o materializezi si sa o reunesti cu cealalta jumatate. Caci o singura constiinta nu poate anima doua corpuri; daca ai dori sa traiesti în corpul tau esenta jumatatii tale complementare, ai muri. Corpul a devenit vizibil si recognoscibil numai pentru ca s-a separat de jumatatea sa complementara. Or, o unificare a celor doua jumatati ar însemna în mod obligatoriu distrugerea corpului. Poti totusi sa traiesti în acest corp unitatea divina cu jumatatea ta complementara – într-o stare de constiinta! Altfel spus, poti sa-ti largesti constiinta pâna când ajungi sa devii constienta de inconstientul tau, sa traiesti constient în tine jumatatea ta nemanifestata si invizibila, si sa realizezi astfel unitatea divina în constiinta ta. În timp ce corpul tau ramâne în lumea creata si vizibila, tu te poti scufunda din nou în Sinele tau autentic de care te-ai separat, traind astfel fericirea suprema, fiind una cu Dumnezeu!

Tot ce a fost creat aspira catre reunificare. Fiecare fiinta vie îsi cauta jumatatea complementara pentru a se uni din nou cu ea. Formele pozitive masculine le cauta pe cele negative feminine, si invers. Aceasta aspiratie, aceasta dorinta arzatoare a fortelor pozitive si negative reprezinta însasi structura de baza a materiei, sau cu alte cuvinte, materia nu ar putea exista fara aceasta aspiratie. Caci aceasta dorinta, aceasta aspiratie catre fuziune, catre identificarea cu Dumnezeu, creeaza forta de atractie între fortele pozitive si cele negative, iar lumea întreaga este construita pornind de la aceasta dorinta de a regasi starea divina primordiala. Sursa tuturor fortelor din lumea manifestata este aceasta aspiratie. Natura o utilizeaza proiectând-o în corp sub forma energiei sexuale.

Atâta vreme cât o creatura îsi va cauta jumatatea în exterior, în lumea vizibila si creata, ea nu va gasi niciodata unitatea, caci jumatatea sa complementara nu este separata de ea în exterior, în lumea manifestata, ci în interior, în fiinta sa nemanifestata, în inconstientul sau. Nici o creatura nu ar putea exista daca nu ar avea cealalta jumatate în lumea nemanifestata. Sa luam exemplul tau, copila mea. Contrariul a tot ceea ce esti în partea ta constienta, a tot ceea ce manifesti, exista în partea ta inconstienta, dar care îti apartine tie, care esti tot tu. Nu îti vei putea gasi jumatatea complementara în afara, de pilda într-un barbat din carne si oase, ci numai în partea inconstienta a Sinelui tau. Atunci când vei reuni în constiinta ta cele doua jumatati ale Sinelui tau, vei regasi starea de Nimic-Totalitate, vei fi din nou identica cu Dumnezeu!

Dupa ce vei realiza aceasta unitate în constiinta ta, aspiratia arzatoare si eterna care ti-a animat fiinta manifestata va fi împlinita, caci ea si-a gasit jumatatea complementara si a fuzionat cu ea, într-o unitate perfecta. Atunci, dorinta sexuala din corpul tau va înceta odata pentru totdeauna. Atunci, vei fi completa în sine. Vei trai atunci chiar aici, în timpul acestei existente terestre, experienta starii divine, care include nemurirea, fericirea suprema, totul! Si întrucât orice creatura este animata de aceeasi unica FIIN??, vei deveni – prin trezirea Sinelui tau autentic – identica cu Sinele autentic al tuturor fiintelor vii. Vei ajunge la unitatea cu Dumnezeu, si în acelasi timp la unitatea cu întregul univers. Îti vei eleva constiinta mai presus de corp, mai presus de fiinta ta personala, si vei trai starea de constiinta cosmica, ce include totul. Vei simti ca esti una cu „eul” fiecarei creaturi, cu întregul univers, cu Dumnezeu. Altfel spus, vei mânca din nou fructele arborelui vietii!

Vei parasi astfel lumea efectelor pentru cea a cauzelor, lumea trecatoare pentru cea eterna, lumea creata pentru lumea creatoare si împaratia mortii pentru împaratia vietii. În acest fel, învierea ta în FIIN?A eterna va fi realizata. Aceasta este initierea!

Ptahhotep a tacut. Am recunoscut aceasta unitate divina în profunzimea insondabila a ochilor sai celesti. Fericirea infinita, calmul si pacea care emanau din ochii sai mi-au inundat sufletul. Am vazut în privirea sa realizarea adevarului suprem.

M-a binecuvântat si am iesit.

Cele douasprezece perechi de calitati gemene

A doua zi m-am prezentat din nou în fata lui Ptahhotep.

-          A sosit timpul sa studiezi cele 12 perechi de calitati gemene. Acesta va fi urmatorul tau exercitiu. Probele initierii includ si acest subiect. De aceea, fii foarte atenta si impregneaza-te cu ceea ce-ti voi spune.

La fel cum „a tacea” si „a vorbi” sunt cele doua jumatati complementare ale aceleiasi forte, exista 12 perechi de virtuti pe care va trebui sa înveti sa le controlezi. De acum înainte nu vei mai petrece decât diminetile la Templu. Apoi te vei întoarce la Palat si te vei folosi de toate ocaziile pentru a trai în societate. Într-adevar, este infinit mai simplu sa controlezi aceste lucruri aici, în Templu, decât în mijlocul societatii. Aici nu te afli în contact decât cu ceilalti neofiti, care, la fel ca si tine, cauta unitatea divina, sau cu preotii si preotesele care traiesc deja în aceasta unitate. În schimb, în lumea exterioara vei fi expusa la tot felul de tentatii. Vei întâlni acolo oameni care sunt sclavii corpurilor lor si care vor încerca sa te influenteze. Pericolul de a cadea este mult mai mare acolo. Daca vei reusi însa sa controlezi toate aceste caracteristici în lumea exterioara, vei trece practic examenele initierii.

Aceste 12 perechi sunt:

a tacea – a vorbi

receptivitatea – rezistenta la influentele exterioare

ascultarea – dominarea

umilinta – încrederea în sine

rapiditatea ca de fulger – ponderatia

a accepta totul – a discerne

prudenta – curajul

a nu avea nimic – a avea totul

a nu fi atasat de nimic – fidelitatea, loialitatea

a te face remarcat – a trece neobservat

dispretul fata de moarte – respectul fata de viata

indiferenta – iubirea

Pamântul trece astazi printr-o perioada în care oamenii egoisti si dominati de corp tind sa acapareze puterea. Tu stii deja ca oriunde se manifesta fortele negative, fortele pozitive trebuie sa fie prezente în egala masura, dar în planul nemanifestat. În timpul acestei perioade întunecate a pamântului, fiii lui Dumnezeu – care manifesta legile divine ale detasarii – vor parasi treptat planul terestru, pentru a se retrage pe un nivel spiritual, într-o lume nemanifestata. Dar ei vor continua sa actioneze în inconstientul oamenilor, caci ei vor reprezenta tocmai inconstientul umanitatii si se vor manifesta în sufletul oamenilor aflati în plin proces de maturizare, nascând acolo dorinta de a fi liberi.

Pe pamânt, megalomania si setea de putere a unor indivizi, la care se adauga nemultumirea în crestere a popoarelor reduse la statutul de sclavie vor da loc la lupte din ce în ce mai aprige de-a lungul mileniilor care vor urma. Iar aceste milenii de lupte, în timpul carora pe pamânt vor domni avaritia, invidia, vanitatea, dorinta de razbunare, ura si atâtea alte trasaturi animalice ar spulbera de pe suprafata pamântului tot ceea ce este frumos, bun, si autentic, daca providenta divina nu ar fi prevazut ca un grup de fiinte umane legate între ele de spirit sa lucreze sub conducerea fiilor lui Dumnezeu – care actioneaza din planul spiritual – pentru a salva de la uitare cunoasterea noastra secreta si pentru a o propaga. La fel ca oricare alta planeta, pamântul este ghidat de o energie spirituala elevata care se manifesta prin intermediul fiilor lui Dumnezeu într-o maniera adaptata pentru oameni. Aceeasi forta se manifesta si printr-un grup de persoane initiate, care au devenit – mergând pe calea evolutiei spirituale – egalii fiilor lui Dumnezeu. Toti lucreaza pentru aceeasi mare cauza: scoaterea pamântului din întuneric, de sub dominatia fortelor materiale si infernale, din izolare, si eliberarea lui. Fiecare Initiat ia parte la aceasta munca, si aceasta va fi si misiunea ta.

Pentru a deveni un membru util acestei cauze, este necesar sa controlezi perfect întreaga gama a virtutilor opuse. De aceea, va trebui sa-ti treci examenele în toate domeniile.

Controlul virtutilor înseamna sa stii sa utilizezi aceste calitati la locul potrivit si în momentul cel mai oportun. Aceeasi calitate poate fi divina, daca este utilizata la locul potrivit si în momentul oportun, sau satanica, daca este utilizata într-un loc si într-un moment nepotrivite. Caci Dumnezeu nu creeaza decât ceea ce este Bun, Frumos si Adevarat. Nu exista caracteristici si forte malefice. Nu exista decât caracteristici si forte prost utilizate!

Ai aflat deja ce înseamna „sa taci” si „sa vorbesti” cu discernamânt. „A tacea” este o calitate divina. Ea reprezinta o binecuvântare atunci când este utilizata la locul si momentul potrivit. Dimpotriva însa, daca taci atunci când ar trebui sa vorbesti, spre exemplu atunci când ai putea salva cu un singur cuvânt pe cineva de la un mare pericol, aceasta „tacere” devine satanica.

La fel, atunci când vorbesti într-un loc si la un moment nepotrivit, facultatea divina a „vorbirii” devine o „flecareala” satanica.

Sa luam cea de-a doua pereche de caracteristici. Una dintre ele, receptivitatea, este divina atunci când te deschizi fata de tot ceea ce este superior – fata de Bunatate, Frumusete si Adevar – fata de Dumnezeu, lasându-l pe El sa actioneze prin tine, receptându-i vointa în Sine. Ea devine însa dezastruoasa si satanica atunci când se transforma într-un caracter slab, incapabil sa reziste în fata influentelor exterioare.

Celalalt aspect, rezistenta în fata influentelor exterioare, reprezinta acea facultate prin care fiinta se opune cu o vointa ferma în fata influentelor joase. Daca aceasta rezistenta se opune însa fortelor superioare, facultatea divina a „rezistentei la influentele din exterior” devine o „izolare satanica”.

Orice membru care lucreaza la marea opera datoreaza o ascultare deplina fata de vointa divina. Vointa lui Dumnezeu se poate manifesta direct, prin intermediul Sinelui tau, sau prin alte persoane. Poti recunoaste vointa divina atunci când, dupa ce ai examinat în profunzime tot ceea ce ti se cere, esti absolut sigura ca aceasta corespunde convingerii tale cele mai profunde. Dumnezeu ne vorbeste prin intermediul convingerilor profunde, iar noi îi datoram o ascultare absoluta. Supunerea în fata cuiva împotriva propriilor noastre convingeri, din lasitate, teama, eventual din „amabilitate” sau pentru avantaje materiale, deci pentru motive inferioare si personale, echivaleaza cu a fi „servil”, deci satanic.

„Dominarea” se refera la daruirea unei parti din propria forta a vointei, altor fiinte, slabe si ignorante. Iubirea universala trebuie sa conduca la bunastarea generala prin mobilizarea tuturor fortelor active ale popoarelor, dar fara a încalca dreptul oamenilor la autodeterminare. Cel care îsi impune vointa celor din jur, fara iubire, încalcând dreptul acestora la autodeterminare, transforma aceasta calitate divina a „dominarii” într-o „tiranie” satanica.

Noi trebuie sa ne pastram „umilinta” în fata Sinelui suprem care ne anima, în fata divinului din noi. Trebuie sa fii constienta de faptul ca toate calitatile frumoase, bune si autentice îi apartin LUI, ca persoana nu este decât un instrument al manifestarii sale, un aparat prin care divinul se proiecteaza în aceasta lume, dar nu este altceva decât un învelis golit de substanta. Va trebui sa recunosti în tine divinitatea care se manifesta pretutindeni în univers, FIIN?A eterna, si sa te supui cu umilinta acestei divinitati. Dimpotriva, nu trebuie sa te supui niciodata puterilor terestre sau infernale, nici sa cazi în genunchi în fata formelor materiale, caci atunci ai transforma umilinta divina într-o „auto-umilire” satanica si lasa, prin care ai rani divinitatea FIIN?EI eterne care te anima.

Daca doresti sa servesti cu adevarat marele plan al mântuirii pamântului, va trebui sa nu uiti niciodata ca nu traiesti si nu lucrezi prin propriile tale forte. Întreaga energie vine de la Dumnezeu si toate fortele pe care le manifesti provin de la Sinele tau superior, de la Dumnezeu. Aminteste-ti întotdeauna ca persoana ta este o aparenta. Adevarata ta fiinta, unica realitate eterna din tine este Dumnezeu! Încrederea în sine este încrederea în Dumnezeul care locuieste în inima ta, dar nu si încrederea în persoana ta, în aceasta aparenta. „Încrederea divina în sine” este indispensabila oricarei activitati creatoare si reprezinta relatia interioara cu Dumnezeu. Atunci când o persoana îsi imagineaza însa ca toate aceste calitati si toate aceste forte îi apartin ei – nu lui Dumnezeu – încrederea divina în sine se transforma în „infatuare” satanica.

Un colaborator la marea opera trebuie sa poata lua decizii cu o rapiditate comparabila cu viteza fulgerului. Va trebui sa înveti sa alegi fara nici o ezitare cea mai buna din posibilitatile existente. Pot aparea situatii în care o singura secunda de întârziere poate reprezenta pierderea ireparabila a unei ocazii unice. Daca vei sti sa actionezi rapid, într-o stare de concentrare perfecta si cu o prezenta de spirit care transcende timpul, aceasta rapiditate fulgeratoare a procesului de luare a deciziei va fi de sorginte divina. Daca vei actiona însa în graba, fara sa reflectezi la ce faci si fara prezenta de spirit, sau daca îti vei pierde puterea de concentrare, aceasta „rapiditate fulgeratoare” divina se va transforma într-o „pripire” satanica.

De aceea, va trebui sa înveti simultan si ce este „ponderatia” divina. Înainte de orice actiune, este necesar sa stii sa-ti controlezi natura, si cu multa rabdare, sa astepti ca decizia sa se „coaca” în tine. Pentru a recunoaste vointa lui Dumnezeu este de multe ori necesar sa-ti acorzi suficient timp pentru a lua decizia cea mai buna. Daca însa aceasta asteptare dureaza prea mult si nu conduce la nici o solutie, „ponderatia” divina se transforma într-o „nehotarâre” satanica.

Un lucrator util în planul divin trebuie sa învete sa accepte tot ceea ce îi rezerva destinul. Nu circumstantele exterioare sunt cele care îti determina valoarea, ci gradul în care îl manifesti pe Dumnezeu. Umilintele acestei lumi nu pot reduce sau distruge valorile tale interioare. Dar nici laudele si gloria lumeasca nu le pot amplifica. De aceea, va trebui sa nu te lasi afectata de maniera în care te trateaza cei ignoranti, sa ramâi cea care esti, deopotriva în umilinta si în glorie. Învata sa fii multumita în toate împrejurarile, sa accepti imperturbabil atât criticile cât si elogiile. Indiferent daca munca ta în planul divin îti impune sa traiesti în saracie, sau dimpotriva, sa ocupi o pozitie importanta si sa dispui de o mare avere, va trebui sa accepti ambele situatii si sa le consideri ca fiind simple mijloace care servesc marii cauze. Nici una nici cealalta nu trebuie sa-ti poata schimba starea interioara. Atunci când „accepti totul” în acest fel, manifesti o calitate divina, dar trebuie sa stii sa decizi – fara a te lasa afectata în vreun fel – când trebuie sa te aperi în calitatea ta de reprezentanta a legii divine în fata insultelor si a umilintelor, si în egala masura, când trebuie sa respingi cu modestie laudele. „Sa accepti totul” nu trebuie sa degenereze niciodata într-o „indiferenta” apatica sau într-o „lipsa de caracter” plina de lasitate.

Alege întotdeauna ceea ce este mai bun, nu te multumi cu ceea ce este inferior. Învata sa deosebesti „ce este frumos de ce este urât”, „ce este bun de ce este rau”, „ce este adevarat de ce este fals” – ce este divin de ce este satanic. Pe planul divin nu ai nici o utilitate daca nu dispui de un discernamânt perfect.

Daca vrei sa fii cu adevarat utila, trebuie sa fii capabila „sa te lupti” din toate puterile tale. Cu spada adevarului, trebuie sa lupti împotriva umbrei erorii pentru a ajuta la instaurarea victoriei divinului pe pamânt. Dar „lupta” nobila si curajoasa nu trebuie sa degenereze într-o „dispozitie belicoasa” constanta si stupida.

Chiar daca va trebui sa te lupti deseori cu curaj, nu uita sa o faci cu armele spirituale, pentru a aduce pacea pe pamânt. Trebuie sa lupti pentru a reuni ceea ce a fost separat, despartit, si pentru a restabili pacea între combatanti. Iubirea de pace nu trebuie sa se transforme niciodata într-o atitudine negativa, într-o „lipsa a dorintei de a lupta” din lasitate sau comoditate.

Daca vrei sa devii o membra utila a marii opere de mântuire a pamântului, va trebui sa înveti ce este „prudenta”, dar va trebui sa decizi de asemenea când si în ce conditii trebuie aplicata aceasta calitate. „Prudenta” te poate salva de mari pericole, de mult rau si de sacrificii inutile. Lipsa încrederii în sine si teama de a risca pot transforma însa aceasta „prudenta” divina într-o „slabiciune” satanica.

„Curajul” tau trebuie sa fie de nezdruncinat. Nu trebuie sa te temi de nici un pericol. Trebuie sa faci fata cu curaj tuturor dificultatilor si sa raspunzi cu aceeasi moneda tuturor atacurilor dirijate împotriva divinului, atunci când cauza impune acest lucru. Dar acest „curaj” divin nu trebuie sa degenereze într-un „risc nebunesc, gata sa te faca sa-ti frângi gâtul”.

Cel care doreste sa colaboreze la marele plan divin trebuie sa învete ce înseamna „a nu poseda nimic”. Indiferent daca misiunea ta presupune cea mai mare saracie sau cea mai mare bogatie, fii întotdeauna constienta de faptul ca nimic nu îti apartine tie, ca totul îi apartine lui Dumnezeu, iar din aceasta totalitate, tu primesti ceea ce îti este necesar pentru a-ti îndeplini misiunea. La fel ca si canalul care ramâne indiferent la cantitatea de apa care trece prin el, întrucât aceasta apa nu-i apartine, tu trebuie sa consideri ca tot ceea ce îti ofera destinul provine de la Dumnezeu si trebuie transmis mai departe. Nu-ti fa niciodata griji în legatura cu mijloacele tale de subzistenta. Vei primi întotdeauna ceea ce vei avea nevoie. Chiar daca vei fi extrem de bogata, aminteste-ti în constiinta ta ca nu posezi nimic. Aceasta atitudine pozitiva divina nu trebuie sa degenereze însa într-un „dispret fata de lucrurile materiale”. Nu trebuie sa-i ceri niciodata aproapelui tau sa te întretina daca tu nu muncesti!

Materia este si ea o forma de manifestare divina. De aceea, va trebui sa-i atribui materiei o valoare divina, sa înveti sa o controlezi si sa dispui de ea. Învata arta de a-ti procura lucrurile materiale de care ai nevoie pentru a-ti îndeplini sarcinile pe pamânt. Fii plenar constienta de faptul ca atâta vreme cât vei ramâne pe acest pamânt, esti nevoita sa ai de-a face cu materia, si nu vei putea rezista fara materie sau împotriva materiei. De aceea, este necesar sa o poti dobândi si pastra, sa o utilizezi si sa o controlezi corect. În caz contrar vei fi la mila puterilor terestre, sub controlul lor, si nu îti vei putea îndeplini misiunea în mod liber, într-o stare de independenta. Ai grija însa ca aceasta calitate divina care îti permite sa controlezi materia sa nu se transforme niciodata într-o sete de posesiuni materiale, de natura egoista si satanica.

În calitatea ta de lucratoare în slujba marii cauze, nu trebuie sa te atasezi de nimeni. Învata sa recunosti în orice om aspectele divine, cele pamântesti si cele demoniace. Nu iubi niciodata persoana, dar iubeste divinul din ea, tolereaza ceea ce este pamântesc si evita ceea ce este demoniac. Daca misiunea ta o cere, trebuie sa parasesti fara nici o ezitare fiinta în cauza, oricât de mult ai iubi-o, caci nu trebuie sa uiti nici o clipa ca cel care merita sa fie iubit în ea este Dumnezeu, si nu persoana. Persoana nu este decât un instrument prin care se manifesta Dumnezeu. De aceea, vei putea descoperi si iubi aceleasi manifestari în alte persoane. Iubeste-l pe Dumnezeu în toate fiintele si nu te atasa de nimeni. Ai grija totusi ca aceasta calitate sa nu devina „lipsa de sensibilitate” si „indiferenta” fata de aproapele tau.

Pe de alta parte, va trebui sa ramâi fidela pe viata si pe moarte fata de cei în care ai recunoscut manifestarea divina. Iubeste-ti maestrii si iubeste-i pe toti participantii la cauza divina, caci în ei îl poti recunoaste pe Dumnezeu. Ramâi fidela lui Dumnezeu prin intermediul lor, caci nu iubesti persoana lor decât în calitate de instrument divin. În acest fel, respectul si loialitatea pe care le vei arata maestrilor si colaboratorilor tai nu se vor transforma niciodata în adoratie sau într-un „cult al personalitatii”.

Daca doresti sa fii utila marii cauze, va trebui sa înveti arta de a-ti controla propria persoana si de a o folosi în public ca pe un instrument ascultator. Va trebui sa fii capabila sa-ti pui în valoare – în fata unui grup de persoane – talentele si facultatile spirituale, sa le aduci la apogeu, astfel încât sa manifesti prin corpul tau spiritul tau elevat, indiferent daca este vorba de felul în care stai, de miscarile mâinilor tale, de expresia ochilor tai, de cuvintele tale prin care convingi grupul sa se adune sub influenta ta, elevându-l apoi pe un nivel superior. Va trebui asadar sa apari în public fara rusine si fara complexe, pentru a face dovada spiritului tau prin intermediul personalitatii tale. Dar aceasta calitate nu trebuie sa trezeasca în tine demonul vanitatii si nu trebuie sa se transforme în suficienta prin utilizarea darurilor primite de la Dumnezeu în scopuri desarte. Chiar daca publicul te aplauda, pastreaza vesnic viu în constiinta ta gândul ca acesti oameni nu au fost cuceriti de persoana ta, care nu este altceva decât un învelis gol, ci de Dumnezeu care s-a manifestat prin intermediul învelisului tau terestru.

Daca atunci când exersezi arta de „a te arata în public” reusesti nu cazi prada vanitatii, nu te va deranja în nici un caz sa treci neobservata atunci când îti îndeplinesti alte sarcini. Daca situatia o impune, va trebui sa nu îti afisezi calitatile, ramânând în anonimat si topindu-te în multime. Aceasta „ramânere în umbra”, plina de modestie, nu trebuie sa se transforme însa într-o subestimare de sine, nici în autodistrugere. Demnitatea umana trebuie sa traiasca vesnic în inima ta.

Pentru a putea participa cu adevarat la planul divin, va trebui sa dovedesti ca nu te temi de moarte. Convingerea ta profunda trebuie sa fie ca moartea nu exista. Atunci când corpul se uzeaza, Sinele renunta la el. Sinele este o ramura a arborelui vietii, este Viata însasi, iar viata este nemuritoare. Daca te-ai identificat cu viata în constiinta ta, vei sti sa faci fata mortii – daca misiunea ta îti impune sa treci printr-un pericol mortal – fara teama si cu dispretul cel mai perfect în fata ei. Dar acest „dispret fata de moarte” nu trebuie sa se transforme niciodata într-o subestimare a vietii, într-un „dispret fata de viata”.

Trebuie sa pretuiesti viata mai presus de orice. Viata este Dumnezeu. În tot ceea ce traieste, cea care se manifesta este FIIN?A eterna. De aceea, nu trebuie sa te expui niciodata pericolului fara motiv. Apreciaza Viata din corpul tau, traieste-o cu bucurie. Dar ai grija ca aceasta bucurie sa nu devina un scop în sine, degenerând în „senzualitate”.

Va veni apoi proba cea mai dificila, cea a „iubirii” si a „iubirii crude”, sau „indiferenta”. Aceasta ultima pereche de caracteristici gemene reprezinta deja pe pamânt o unitate inseparabila. De fiecare data când manifesti o jumatate, cealalta jumatate se manifesta automat.

Va trebui sa renunti complet la punctul de vedere personal, la înclinatiile si la sentimentele tale personale. Iubeste la fel cum iubeste Dumnezeu, iubeste totul, fara distinctie si fara discriminare! Iubeste în unitatea FIIN?EI eterne. Precum soarele care straluceste si îi încalzeste pe toti cu razele sale, pe cei frumosi ca si pe cei urâti, pe cei buni ca si pe cei rai, pe cei care respecta adevarul ca si pe cei mincinosi, la fel va trebui sa iubesti si tu: fara a face distinctii între cei frumosi si cei urâti, între cei buni si cei rai, între cei care respecta adevarul si cei mincinosi. Iubirea divina suprema este iubirea perfect impartiala! Faptul ca cineva este frumos sau urât, bun sau rau, corect sau incorect, trebuie sa-ti ramâna complet indiferent. Va trebui sa-i iubesti pe toti cu aceeasi iubire. Va trebui sa înveti ca frumusetea nu exista fara urâtenie, ca bunatatea nu exista fara rautate, ca adevarul nu exista fara minciuna. De aceea, va trebui sa-i iubesti pe toti în egala masura. Va trebui sa întelegi ca frumusetea si urâtenia, bunatatea si rautatea, adevarul si minciuna, nu sunt decât imagini complementare ale Inefabilului pe care, pentru a-l putea exprima, noi l-am numit „Dumnezeu”.

Daca emani perfect impartial si complet aceasta iubire catre toate fiintele vii, iubirea nu mai are nimic comun cu înclinatiile tale personale. Atunci, fiecare lucru este privit din punctul de vedere al totalitatii. Daca interesul general difera de anumite interese personale, va trebui sa aperi fara nici o ezitare interesul general, fara sa tii cont de cele individuale. Dar aceasta lipsa de consideratie fata de interesele personale trebuie sa derive numai din iubirea universala divina, si nu dintr-o antipatie personala.

Trebuie sa-ti manifesti însa si iubirea impersonala pentru aproapele tau (adica detasarea completa de el), atunci când, spre exemplu, sufletul sau nu poate fi salvat decât cu pretul bunastarii sale pamântesti, chiar daca aceasta fiinta îti este foarte apropiata. Trebuie sa fii o spectatoare indiferenta în fata pericolelor prin care trec cei care îti sunt apropiati, iar daca ei nu reactioneaza la masurile obisnuite, nu ai dreptul sa intervii prin forta ta spirituala, prin hipnoza sau mijloace magice, daca mântuirea sufletului lor depinde de aceasta experienta dureroasa. Este mai bine ca cineva sa se ruineze material sau fizic, ori chiar sa moara, decât sa îsi piarda sufletul. În toate cazurile, trebuie sa încerci tot ce-ti sta în puteri pentru a-i salva sufletul. La fel ca si Dumnezeu, care nu se amesteca niciodata în treburile oamenilor, lasându-le libertatea propriilor lor decizii, va trebui sa-ti lasi si tu aproapele sa actioneze asa cum doreste, fara sa-l fortezi niciodata sa faca ceva ce nu doreste. Serviciile pe care i le aduci trebuie sa tina seama de mântuirea sufletului lui, nu de bunastarea sa materiala si fizica. Pe de alta parte, aceasta iubire divina nu trebuie sa devina prea dura, transformându-se astfel în „lipsa de sensibilitate” si nu trebuie sa refuzi niciodata dintr-o „antipatie” personala pe cel pe care poti sa-l ajuti prin mijloace lumesti.

Acestea sunt probele cele mai dificile, caci va trebui sa te detasezi de sentimentele tale personale si sa actionezi ca si cum acestea nu ar exista. Numai dupa ce vei controla perfect primele 11 perechi de calitati gemene vei putea recunoaste suficient de clar vocea lui Dumnezeu, cu o certitudine atât de mare încât chiar si în cazurile cele mai dificile sa stii ce trebuie sau ce nu trebuie sa faci din iubire divina.

Începând din acest moment nu te vei mai putea însela niciodata, caci vei deveni iubirea însasi! Iar iubirea nu poate actiona decât din iubire. Nu vei mai avea atunci altceva de facut decât sa îti emani Sinele, sa fii Sinele, si întregul univers va straluci în tine. Vei deveni atunci divina, iar constiinta ta va deveni identica cu Dumnezeu! Vei iesi astfel din împaratia arborelui cunoasterii binelui si raului, deci a arborelui mortii, în care totul pare sa fie separatie, si te vei întoarce în împaratia arborelui vietii, a unitatii divine. Vei mânca din nou din fructele arborelui vietii si vei putea darui aceste fructe celor care te vor urma, pentru ca toti sa poata reveni la aceasta unitate a vietii nepieritoare si eterne, la FIIN?A eterna, la Dumnezeu!

O, reprezentant al lui Dumnezeu! Niciodata nu voi uita cuvintele tale! Ele sunt atât de profund înscrise în sufletul meu încât m-am identificat cu sensul lor. Ele au trecut în sângele meu, în maduva oaselor mele. Aceasta învatatura a facut din mine o fiinta diferita.

Dar va trebui sa aplic de acum înainte toate acestea, pentru a le realiza.

Leii

A doua zi era o mare zi de sarbatoare.

Ca de obicei, Menu m-a îmbracat, mi-am încaltat sandalele aurite, dupa care am intrat în salonul meu de receptie, unde ma asteptau doamnele de la Curte, Roo-Kha, primul ministru, si cei doi purtatori ai bijuteriilor. Roo-Kha a avansat ceremonial catre cei doi purtatori si a deschis cufarul. Prima doamna de la Curte, care era guvernanta mea oficiala, a scos din el un magnific colier de aur, dupa care s-a îndreptat solemn catre mine si mi l-a pus pe umeri. La fel de solemn, mi-a fixat pe cap diadema cu capul de sarpe, apoi bratarile pentru mâini si cele pentru glezne. Stateam în picioare, nemiscata ca o statuie, plina de demnitate. Ma comportam într-o maniera ireprosabila, dar mi-ar fi placut sa-l trag de barba pe Roo-Kha, care continua sa ma priveasca impertinent. Nu era un om rau. Avea si el putin sânge de fiu al lui Dumnezeu care îi curgea prin vene. Era foarte inteligent si putea citi gândurile si inimile celor din jur, dar nu utiliza prea des acest dar. Atunci când se înclina în fata mea, nu o facea cu respectul pe care îl datoreaza un cancelar reginei sale, ci ca un barbat în fata frumusetii feminine, dupa care continua sa ma priveasca cu nesat. Si asta în conditiile în care stie ca îi pot citi perfect gândurile si sentimentele! Mi-am amintit însa de cuvintele lui Ptahhotep: „Fiecare fiinta este animata de dorinta de a regasi unitatea divina. Principiul masculin cauta principiul feminin, iar principiul feminin cauta principiul masculin. Aceasta este atractia între cele doua forme de manifestare ale fortelor creatoare…”, si l-am înteles pe Roo-Kha. Aceasta forta este activa în el si nu este vina lui ca ma gaseste pe gustul lui. Aceasta este explicatia impertinentei lui. Fara aceasta forta, probabil ca nici nu m-ar privi. În strafundurile sufletului, nu sunt chiar atât de suparata ca îmi admira frumusetea…

Dupa ce s-a încheiat ceremonia de îmbracare, doamnele de la Curte si Roo-Kha ma însotesc la faraon. Ah! Tata este atât de frumos în tunica lui ceremoniala! Pare un zeu încarnat! Ne îndreptam împreuna catre carele care ne asteapta în fata palatului. Trebuie sa inauguram un edificiu.

Tata si cu mine ne urcam în carul de aur tras de lei, iar tata ia frâiele din mâinile servitorului. Ma ducea cu el în carul lui înca de când eram mica. Stiam sa ma tin în picioare alaturi de el, iar el îmi explica cum pot fi compensate zdruncinaturile carului prin miscarile elastice ale corpului. Trebuia sa-mi mentin corpul complet relaxat pentru a putea urma miscarile carului. Atunci când zdruncinaturile deveneau prea sacadate, stateam pe vârfurile picioarelor, având grija ca genunchii si întregul corp sa fie suficient de suple pentru a face miscarile compensatorii.

Aceste plimbari cu carul îmi placeau nespus. La început ne amuzam amândoi de neîndemânarea mea. Tata lasa leii sa mearga mai întâi încet, apoi îi punea la galop. Când începeau însa sa fuga, eram atât de zdruncinata încât mi se facea teama. În loc sa-mi pastrez corpul suplu, ma crispam toata si ma agatam de mâinile, de tunica si de centura lui tata, care râdea din toata inima. Cu o rabdare infinita, el îmi explica din nou si din nou cum trebuie sa stau ca sa nu cad. În cele din urma am învatat sa execut miscarile corecte, si fara sa ma mai agat de tata sau de car, am reusit sa stau dreapta si linistita pe vârfurile picioarelor.

Era minunat sa pot sa stau astfel alaturi de tata, sigura si aparent nemiscata în carul care se zdruncina din toate încheieturile. Am facut de multe ori curse pe distante lungi. Ce sentiment extraordinar sa fii dus de leii în galop! De altfel, acestia erau fericiti de posibilitatea de a alerga în aer liber, si radiau de fericire, la fel ca si tata sau ca mine. Aceste curse m-au ajutat sa-mi modelez un corp musculos si suplu, ca si cum as fi participat la lupte. Chiar si cei mai mici muschi erau pusi la treaba si trebuiau sa reactioneze corect la miscarile carului. Era un dans constant, desi din exterior ramânea invizibil; as putea spune ca solul dansa sub picioarele noastre, nu noi.

Când am împlinit vârsta de 14 ani, tata m-a învatat sa conduc leii. Ce sentiment fabulos sa pot tine în mâinile mele aceste animale enorme si magnifice! Aveau o sensibilitate atât de mare încât reactionau chiar si la cea mai mica expresie a vointei mele, chiar fara sa o traduc printr-o miscare a frâielor. Niciodata însa tata nu m-a lasat singura cu leii, si mai ales fara leul meu favorit, care ma iubea atât de mult încât era chiar gelos! Leii sunt foarte independenti, si numai un Initiat îi poate controla perfect. Sper ca atunci când voi fi o Initiata îi voi putea conduce singura!

Deocamdata, ne-am îndreptat catre sarbatoarea oficiala. Tata conducea leii calm, iar eu stateam alaturi de el în calitatea mea de consoarta regala. Eram atât de mândra de tata. Era înca tânar, puternic si de o frumusete izbitoare. Corpul si fata sa emanau – mai ales în asemenea momente, când controla animalele – o putere a vointei si o facultate de concentrare cu totul iesite din comun. Ridicat pe vârfurile picioarelor, el absorbea cu corpul sau toate zdruncinaturile carului si parea perfect imobil, ca si cum ar fi fost zeul soarelui.

Am ajuns la destinatie si plictisitoarea ceremonie a început. Nu-mi placeau deloc aceste sarbatori oficiale. Era întotdeauna acelasi lucru. O multime imensa, soldati care defilau, nobilimea, si în tot acest timp care mi se parea interminabil, trebuia sa stau nemiscata si sa privesc pâna când totul se termina, dupa care trebuia sa ma întretin amabil cu demnitarii si sa detectez toate gândurile ipocrite si stupide din spatele expresiilor lor, care doreau sa ma flateze si sa-mi arate supunere. Din fericire, printre toti acesti falsi curtezani care nu doreau decât sa-si satisfaca setea de putere si vanitatea, mai existau câtiva colaboratori loiali tatei si lui Ptahhotep. De pilda, exista un ofiter a carui emanatie era atât de pura si de frumoasa încât parea înconjurat de vapori de aur. L-am întrebat în soapta pe tata:

-          Cine este?

-          Numele lui este Thiss-Tha, mi-a murmurat el. Este de putin timp ofiter, dar are niste calitati atât de remarcabile, dupa cum poti constata din aura sa, încât vreau sa îl fac comandant.

Aceste ceremonii erau întotdeauna la fel. Singurul care diferea era locul în care eram asezati: terasa palatului, marea tribuna, piata din fata Templului. Uneori ne duceam la câte un edificiu care trebuie inaugurat, alteori sarbatoream victoria împotriva unei tari dusmane. Luam de asemenea parte la sarbatoarea recoltei si la tot felul de sarbatori religioase ale Templului… care nu-mi placeau deloc, îndeosebi din cauza ignorantei maselor, care nu aveau nici o idee despre semnificatia lor si care, în loc sa-L adore pe Dumnezeu sub diversele forme ale manifestarii Sale, reprezentate de imaginile simbolice, adorau simbolurile propriu-zise.

În sfârsit, sarbatoarea s-a terminat, si am putut sa ne întoarcem acasa si sa redevenim noi însine.

A, nu! Nu mi-ar placea sa fiu faraon! Treburile tarii nu ma interesau deloc. Potrivit legii, eu eram mostenitoarea tronului. Dar tata nu mi-a vorbit si nu m-a pregatit pentru rolul de faraon. Stiam ca tata si Ptahhotep se puteau ridica deasupra timpului. Ei puteau vedea trecutul si viitorul ca si cum ar fi vazut prezentul. Aceasta facultate începea sa se trezeasca si în mine: întrezaream deja anumite frânturi de viitor. Dar ori de câte ori doream sa-mi vad propriul viitor, o ceata deasa îmi întuneca viziunea. Tata îmi cunostea viitorul si întrucât nu ma trata ca pe o co-regenta, am presupus în mod natural ca nu voi ajunge niciodata faraon. Era un presentiment pe care îl aveam de multa vreme. În mod paradoxal, nu vedeam nici imagini din viitor în care as fi ajuns preoteasa la Templu. Nu vedeam decât ceata…

Dupa acest gen de activitati eram întotdeauna fericita sa ma reculeg la Templu. Acolo ma simteam bine, în atmosfera sa pura si spirituala.

Click aici pentru partea doua

Click aici pentru partea treia

Click aici pentru partea patra

Click aici pentru partea cincea

Click aici pentru partea saptea

Aurora – Ayurveda

Îmi petreceam din nou fiecare zi în atelier. Într-o zi, pe când lucram, m-am simtit cuprinsa de o stare de îngrijorare aproape insuportabila. Am avut dintr-o data impresia ca nu fac nimic. Timpul trecea într-un ritm nebunesc, zilele erau urmate de nopti, iar eu nu realizam nimic. Nimic? – m-am întrebat, cum nimic? Lucram toata ziua, citeam si studiam un numar impresionant de carti, iar atunci când eram obosita, cântam la pian. De ce aveam atunci impresia ca nu fac nimic? M-am gândit atunci la ultimii ani, iar în interiorul meu a aparut raspunsul: „Nu ai facut nimic pentru a alina suferintele celorlalti. Faptul ca esti sotie, mama, sculptorita, acestea sunt preocupari de ordin personal”.

Era adevarat. Dar ce as fi putut face? În cursul anilor trecuti am asteptat ca puterile superioare sa-mi dea instructiuni. Dar vocea nu si-a mai facut simtita prezenta. Cum puteam sti atunci ce anume aveam de ”îndeplinit”? În timp ce povestesc acum acest lucru, nu ma pot împiedica sa nu zâmbesc gândindu-ma cât de naiva puteam sa fiu în acea vreme. Cât de ignoranta este fiinta umana! Cum ar putea cineva sa coopereze la „marea opera” înainte sa-si fi atins mai întâi telul, înainte de a se fi cunoscut perfect pe sine, înainte de a-si fi învins partile slabe? Aceasta este boala copilariei oricarei fiinte care începe sa se trezeasca: ea doreste sa salveze lumea înainte de a se fi salvat pe sine! Puterile superioare au grija sa-i vindece pe începatori de asemenea naivitati! La vremea respectiva nu întelegeam mare lucru, dar doream sa-i fac pe oameni sa fie fericiti. De când facusem legamântul, nu am trait decât pentru acest scop. În calea mea aparusera tentatii, dar acestea nu mi-au provocat mari dificultati. Au existat multi barbati care – sub pretextul ca „ma iubesc”, nu au încercat altceva decât sa îsi satisfaca propriile dorinte. Dar eu am vazut clar în interiorul lor: nu doreau nici macar sa stie cine sunt eu în realitate. Singura iubirea carnala avea importanta pentru ei. Cum m-ar fi putut pacali acest lucru, când eu demascasem deja aceasta capcana a naturii? Nici chiar vanitatea mea nu era flatata de asemenea dorinte. Dimpotriva, mi s-a parut întotdeauna degradant faptul ca barbatii nu îmi doreau decât corpul.

Într-o zi, discutam cu cineva despre anumite principii filosofice înalte. Domnul respectiv, care se considera un prieten sincer al meu, s-a entuziasmat de „inteligenta” mea, dar cu prima ocazie a încercat sa ma sarute… Sau poate dorea sa-mi sarute inteligenta?

Altcineva ma complimenta în permanenta în legatura cu talentele mele de muziciana. Ori de câte ori cântam în societate, pretindea ca adora muzica. Îmi saruta pasional mâinile si îsi scufunda privirea în ochii mei… dar cu o senzualitate care spunea totul despre intentiile sale! Cunosteam destui asemenea „adoratori ai muzicii”, asa ca m-am amuzat în sinea mea. Dar totul mi se parea atât de plicticos, atât de vulgar.

Muzica, filosofia, psihologia, tot ce avea legatura cu artele si cu stiintele ma atragea sincer. A trebuit totusi sa ma înclin în fata evidentei: majoritatea filosofilor, psihologilor, astronomilor, savantilor si artistilor – la fel ca si toti ceilalti – considerau sexualitatea ca fiind mai atractiva! Bietii de ei! Ce va ramâne din ei atunci când îsi vor pierde virilitatea? Doar vidul, propriul lor gol interior! Cumplit! Si toti acei domni încercau sa ma convinga ca îmi risipesc viata prin faptul ca refuz sa ma bucur de placerile carnale cu o ocazie sau alta! Ce umilitor! Oare barbatii nu vad altceva în fata ochilor decât sexul? Oare nu pot sa fie umani, mai presus de sex? La fel ca si copiii care se joaca împreuna din pura placere de a se juca, si nu pentru a-si stimula sexualitatea?

Sunt multi cei care fac muzica sau teatru, sau care se intereseaza de psihologie cu unicul scop de a cuceri noi parteneri. Biblia spune: „Adevar va spun, daca nu veti fi precum copiii, nu veti putea intra în Împaratia lui Dumnezeu”. Insatisfactia si egoismul celor care nu traiesc decât pentru a-si satisface sexualitatea m-au ajutat sa înteleg profunzimea acestui minunat adevar. Si toti acesti oameni, atât de goi în interiorul lor, îmi confundau indiferenta cu o „frustrare a instinctelor” sau cu un teatru ieftin. În ceea ce ma privea, eu ma analizam tot mai strict. Nu am avut niciodata un singur gând de atractie fata de un barbat. Îmi iubeam sotul la fel de profund ca si înainte, dar nu asa cum îsi iubeste o femeie barbatul, ci asa cum trebuie sa iubeasca o fiinta umana o alta fiinta umana. Nu mai existau tentatii, lupte si „victorii” asupra simturilor mele, caci nu mai aveam „dorinte” pentru vreun barbat. Din noaptea în care am descoperit amagirea iubirii carnale nu am mai fost femeie, ci am devenit o fiinta umana, un Eu, iar acest Eu nu mai simtea nici o dorinta sexuala!

„Eul” nu are sex! „Eul” nu reprezinta jumatatea a ceva aflat în cautarea jumatatii sale complementare, „Eul” este un tot în sine.

Daca cineva recunoaste acest adevar, corpul îl urmeaza.

Ma gândeam la toate aceste lucruri, când dintr-o data am fost cuprinsa de acel sentiment care ma tulburase atât de mult atunci când exersam transmisia gândurilor si când îmi era imposibil sa receptez sau sa execut vointa cuiva: o senzatie de apasare, ca si cum m-as sufoca.

Am început sa ma concentrez. De-a lungul anilor am învatat sa recunosc acele furnicaturi care îmi trec prin tot corpul… În sfârsit, am auzit din nou vocea care tacuse atâta timp:

-          De ce îti neglijezi facultatile spirituale?

-          Cum as putea sa nu le neglijez? Pot face altceva? am întrebat eu.

-          Stii foarte bine ca daca cineva are un talent înnascut, de muzician sau de sculptor, acest lucru nu este suficient pentru a deveni un artist. El este înca departe de acest scop. Pentru a-l atinge, el trebuie sa-si perfectioneze talentul. Iar acest lucru nu este posibil decât printr-o munca asidua. Talentul fara munca nu reprezinta arta, la fel cum nu poate fi vorba de arta atunci când exista munca, dar fara talent. Numai cine combina talentul cu munca asidua poate realiza o opera de arta! Tu dispui de un talent pe care nu îl manifesti: acela de a transmite puterea spiritului. Lucreaza, practica, exerseaza… si vei deveni o artista în aceasta arta regala care le depaseste pe toate celelalte: arta de dincolo de arta!

Inima mea a început sa bata cu putere. Am asteptat ani de zile o comanda interioara care sa-mi dicteze ce am de facut. Raspunsul nu a venit însa niciodata. În aceste conditii, am considerat ca nu-mi ramâne altceva de facut decât sa ma dedic activitatilor si îndatoririlor zilnice pe care mi le-a impus viata. Am învatat psihologia si sculptura. Cele doua discipline se completau de minune. Atunci când faceam un portret, un bust, patrundeam adânc si ma scufundam în psihologia modelului. Orice fiinta era fascinanta; cu cât reuseam sa o sondez mai bine, cu atât mai reusit îmi iesea capul sau. Schitarea unui portret si analiza psihologica reprezinta unul si acelasi lucru. Toti cei care au pozat pentru mine mi-au ramas foarte apropiati din punct de vedere spiritual. Operele monumentale, compozitiile de mare anvergura, au fost o alta sursa de mare bucurie pentru mine. Concentrarea mi-a deschis portile catre noi adevaruri. În adâncul sufletului eram însa foarte trista pentru ca nu mai auzeam „vocea”. Ma simteam secatuita, aveam impresia ca am pierdut contactul cu energia provenita de la sursa superioara.

Iar acum acest contact a fost restabilit, iar vocea mi-a spus sa exersez arta de dincolo de arta. Dar cum puteam face acest lucru? Existau oare exercitii pentru asa ceva? Nu auzisem niciodata vorbindu-se de aceasta „arta”…

Vocea a continuat cu claritate: „Cauta!”

-          Sa caut? Dar unde? Cum? am întrebat eu.

Nu a mai venit nici un raspuns.

În aceeasi seara am fost invitati de un prieten, cel care ma învatase sa fac exercitii de yoga pe vremea când fusesem bolnava, inclusiv cum sa-mi focalizez constiinta.

Eram un grup foarte vesel. Barbatii vorbeau de amintirile lor din scoala, în timp ce eu eram interesata mai mult de biblioteca prietenului nostru. Am gasit acolo o carte care m-a atras în mod deosebit. I-am cerut gazdei permisiunea sa o împrumut, iar ea mi-a dat-o cu placere.

Am luat cartea si m-am asezat lânga cei doi barbati. L-am rugat pe prietenul nostru sa ne povesteasca unde si cum învatase exercitiile sale de yoga, cele care ma vindecasera. Ne-a relatat cum a fost invitat într-o zi de un maharajah la o vânatoare de tigri. În timpul partidei de vânatoare, calul sau s-a împiedicat si el a fost aruncat la sol; cazatura i-a afectat coloana, astfel încât a fost nevoie sa fie ridicat de altii si dus pe o targa. Maharajahul a venit în camera lui si l-a întrebat ce fel de medic doreste sa-l consulte, unul englez sau unul indian.

Amicul nostru l-a preferat pe cel englez. Acesta i-a prescris tot felul de calmante împotriva durerii, precum si multa odihna. Au trecut apoi zile si saptamâni, dar ameliorarea scontata nu s-a produs. Nu se mai putea ridica deloc si nu-si mai putea misca spatele si ceafa. Au trecut astfel sase saptamâni, iar starea sa nu a facut altceva decât sa se înrautateasca.

Atunci, maharajahul s-a întors si i-a spus:

-          Ati dorit sa consultati medicul englez. Eu vi l-am trimis. Acesta va trateaza de sase saptamâni iar starea dumneavoastra s-a înrautatit. Daca doriti sa primiti sfatul meu, consultati medicul indian, care este un practician al Ayurvedei. Acesta va va ajuta cu siguranta.

Amicul nostru i-a urmat sfatul.

-          Ce este un practician al Ayurvedei? am întrebat eu.

-          Este un om initiat în Ayurveda. Vedele sunt cartile sacre ale indienilor, care cuprind cea mai înalta filosofie de pe pamânt. Ele au mai multe parti. Ayurveda este stiinta sanatatii si contine toate secretele corpului uman, ale bolilor, ale metodelor de vindecare si ale principiilor prin care poate fi mentinuta starea de sanatate. Spre exemplu, acesti initiati cunosc de 5-6.000 de ani stiinta înlocuirii organelor bolnave cu organe sanatoase prelevate de la cadavre. Ei au încercat si au reusit operatii dintre cele mai extraordinare. Puteau înlocui un ochi orb cu unul sanatos si chiar un picior întreg, atât la animale cât si la oameni. Ei stiau de mult ca bolile sunt cauzate de miriade de creaturi minuscule, pe care astazi le numim bacterii, si considerau ca aceste bacterii alcatuiesc celulele corpului invizibil al unui spirit demoniac. Pe de alta parte, occidentalii, cu exceptia câtorva initiati ca Paracelsus, nu s-au preocupat niciodata sa-si orienteze cercetarile în aceasta directie. Spiritul malefic ia în posesiune o anumita persoana, sau mai multe, pune stapânire pe corpul lor, iar atunci când aceste persoane intra în rezonanta cu el, ele se îmbolnavesc. Exista însa întotdeauna persoane a caror vibratie launtrica nu rezoneaza cu cea a demonului si care nu se îmbolnavesc. Ele sunt imune la boala, dupa cum spune stiinta occidentala.

În scripturile sacre ale indienilor se gaseste descrierea tuturor spiritelor malefice ale bolii, care sunt reprezentate în detaliu si în culori. Fiecare din aceste figuri oribile are o înfatisare si o culoare caracteristica. De pilda, demonul ciumei este un monstru de culoare neagra. Nu întâmplator, aceasta boala mai este numita si „moartea neagra”. Spiritul unei alte boli la fel de mortale este un demon galben, motiv pentru care boala mai este numita si „febra galbena”. Spiritul leprei are un cap care aminteste un cap de leu, si se stie ca poti recunoaste un lepros dupa forma leonina a capului sau. Fata unui lepros aminteste de fata spiritului care îl poseda. Pneumonia este provocata de un urias demoniac de culoare rosie, care pare alcatuit din flacari, etc. Orice boala este o posesiune din partea unui demon.

-          Stai putin, am strigat eu, întrerupându-l. Spuneai ca demonul pneumoniei este un urias de culoare rosie? Foarte interesant…

Mi-am amintit atunci de fratiorul meu, pe vremea când era bolnav si a strigat ca scos din minti, uitându-se într-un loc precis din camera: „Mami, mami, omul rosu vrea sa ma rapeasca, mami, ajuta-ma!”, în timp ce mânutele sale încercau sa îl protejeze împotriva unui dusman invizibil pentru noi, ceilalti… dupa care si-a pierdut cunostinta. Mama spusese: „Ce vede nu este real, este o halucinatie…”. La vremea respectiva eu am fost singura care si-a dat seama ca pentru copil „omul rosu” a fost real, iar astazi aflam ca el reprezinta pentru indieni o realitate obiectiva pe care ei o cunosc de mii de ani! Caci realitatea nu se limiteaza numai la ceea ce putem prinde cu mâinile si la ceea ce putem vedea cu ochii!

I-am povestit acest episod prietenului nostru, care nu a fost deloc surprins.

-          Bolnavii vad de multe ori demonii bolii care îi ataca, cel mai adesea în momentul în care devin posedati, alteori mai târziu, în timpul bolii, atunci când se lupta cu ea. Daca spun ceea ce vad, cei din jur sunt convinsi ca ei delireaza. Nimeni nu încearca sa cunoasca originea acestor imagini care se suprapun peste imaginatia pacientului si de ce cei care sufera de aceeasi boala vad întotdeauna aceleasi imagini, pe care nu le-au mai vazut niciodata înainte si de care nu au auzit vreodata.

Apoi, amicul nostru si-a continuat povestirea:

-          Practicianul Ayurveda, medicul maharajahului, era un om înca tânar, amabil, rafinat, cu care m-am împrietenit ulterior. Chiar si astazi continuam sa ne scriem. Dupa ce mi-a examinat reflexele nervoase, medicul mi-a dat niste pastile pe care trebuia sa le iau de trei ori pe zi. La plecare, mi-a spus zâmbind: „În trei zile o sa urcati din nou pe cal!”

Prietenul nostru a suspinat, fara sa creada o boaba.

În ziua urmatoare si-a putut misca capul. Medicul s-a întors, i-a dat alte pastile si l-a pus sa execute câteva exercitii de respiratie, dublate de focalizarea corecta a constiintei. În aceeasi dupa-amiaza a putut sta în pozitie sezând si a simtit furnicaturi pe sira spinarii, ca si cum prin aceasta ar fi început sa curga din nou fortele vitale.

În cea de-a doua zi s-a ridicat din pat, a facut câtiva pasi prin camera, a devorat micul dejun, dupa care a coborât în gradina.

În cea de-a treia zi s-a trezit în plina forma si s-a urcat într-adevar pe cal.

Întrucât s-a împrietenit cu medicul Ayurveda, el l-a întrebat într-o zi:

-          Ce mi-ai administrat astfel încât mi-am putut recupera într-o maniera atât de miraculoasa sanatatea?

-          Stiinta noastra se transmite din tata în fiu. Atunci când un parinte îsi initiaza fiul în aceasta meserie, acesta din urma trebuie sa faca un legamânt solemn ca nu va divulga niciodata secretele, în nici o împrejurare. Eu nu mi-am încalcat niciodata cuvântul, deci nu îti pot dezvalui natura acelor pilule. Îti pot povesti în schimb despre anumite fatete ale stiintei noastre. Pilulele pe care ti le-am prescris sunt o combinatie chimica ce are la baza aurul. Acest compus al aurului nu reprezinta o simpla substanta moarta; dimpotriva, l-am putea numi un „aur viu”. Prepararea acestui remediu presupune pastrarea lui într-un creuzet ermetic închis timp de câteva saptamâni, într-un cuptor încalzit la o temperatura moderata si constanta. Acest procedeu dezvolta asemenea proprietati la aurul mort încât el devine pe buna dreptate un „aur viu”. Stii ca daca pastrezi un ou timp de 21 de zile la o temperatura constanta de 40 de grade, din el va iesi un pui viu. Daca expui oul timp de zece minute la o caldura de 100 de grade, din el nu va iesi niciodata un pui, ci doar un ou fiert! Acelasi lucru este valabil si în ceea ce priveste acest preparat pe baza de aur. ?inut timp de câteva saptamâni la o temperatura constanta si moderata, în aurul respectiv se naste o energie care are aceeasi vibratie ca si „energia vitala”. Aceasta din urma este infinit superioara energiei atomice. Este nevoie de milioane de ani pentru ca aurul sa apara din transmutarea pamântului, printr-un proces incredibil de lent. Noi putem continua acest proces, transformând aurul într-o alta materie, care se încarca cu aceasta energie suprema. La fel cum poti magnetiza fierul, poti face din aurul obisnuit un aur magnetizat sau „viu”. Magnetismul aurului reprezinta o energie infinit superioara celei a fierului. El capata aceeasi vibratie ca si energia noastra vitala, adica acea energie care este viata însasi si care actioneaza într-o maniera aproape miraculoasa asupra fiintelor vii. Fiinta umana este ca un magnet încarcat cu aceste energii superioare. Magnetul se descarca în timp, dar poate fi remagnetizat cu ajutorul curentului electric; în mod similar, fiinta umana poate fi reîncarcata cu aceasta energie. Energia vitala îsi are sediul în maduva spinarii. Atunci când ai cazut de pe cal, ti-a fost afectat acest organ de o delicatete extrema, iar tensiunea ta vitala a scazut brusc. Organismul tau nu s-a mai putut regenera singur, pentru ca cel ranit a fost tocmai centrul autovindecarii. Pilulele mele nu au facut altceva decât sa îti reîncarce centrii nervosi care au permis naturii sa îsi reia ritmul, ceea ce explica starea ta de sanatate de acum. Iata deci în ce a constat misterul! Îti mai dau un exemplul. Maharajahul nostru este un om vârstnic, dar care doreste sa îsi mai manifeste înca virilitatea fata de sotia sa favorita. Gratie acestor pilule pe baza de aur el si-a putut pastra vigoarea unui barbat tânar. Fara un ajutor din exterior, natura nu i-ar putea acorda aceasta energie corpului sau, dar acest preparat activeaza centrii sai nervosi si acest lucru este suficient pentru a-i încarca zilnic centrii sexuali.

Prietenul nostru l-a întrebat apoi pe medic:

-          Dar de ce va pastrati voi cunoasterea cu atâta gelozie? De ce toate aceste mistere? De ce nu poate beneficia întreaga umanitate de binefacerile acestei stiinte? De ce nu îl înveti si pe medicul englez aceste cunostinte?

Indianul a ramas o vreme pe gânduri, dupa care a raspuns:

-          Pentru ca viata sa poata trece din stare pasiva în stare activa, oul trebuie sa fie fecundat de cocos. În mod similar, pentru un asemenea remediu este nevoie de o sursa de energie care sa puna în miscare fortele latente ale moleculelor de aur, astfel încât acesta sa poata trece din starea sa moarta în starea sa vie. Aceasta sursa de energie este însasi fiinta umana. Puterea de procreare nu se manifesta numai la nivel corporal, ci si pe un alt nivel superior, pur energetic. De pilda, un hipnotizator îsi manifesta puterea de procreare pe un nivel spiritual; el poate patrunde în sufletul persoanei pe care o hipnotizeaza, trezind în el fortele latente, la fel cum sperma materiala poate penetra un ovul pentru a declansa aici procesul vietii active. La fel, pentru a pune în miscare un anumit proces de dezvoltare la nivelul unei materii oarecare, în cazul de fata aurul, omul are nevoie de radiatia propriei sale energii vitale. Daca el îsi cheltuieste aceasta energie prin canalul organelor sale sexuale, ceilalti centri nervosi necesari pentru a transmite energia vitala în forma sa originala de baza devin latenti si inactivi. Acesti centri nervosi se deschid si se închid automat. Omul îsi poate dirija aceasta energie fie catre organele sexuale, fie catre centrii sai mai elevati, dar în nici un caz nu o poate dirija simultan catre ambele variante! Întelegi acum de ce, atunci când tatal îsi initiaza fiul în aceasta stiinta, cel din urma trebuie sa faca legamântul de a nu divulga altora secretele sale, dar si un legamânt de castitate. De aceea, fiul nu primeste initierea decât dupa ce s-a casatorit si a avut deja copii, pentru a nu întrerupe lantul transmisiei. Arata-mi un singur medic occidental care ar fi dispus – de dragul initierii în aceasta stiinta – sa practice castitatea! Experienta ne-a demonstrat ca medicii vostri nu doresc altceva decât sa faca din stiinta lor o sursa de venituri mereu în crestere, pentru a-si satisface astfel instinctele lor inferioare. Au fost foarte numerosi aceia care au încercat sa ne smulga secretele prin tot felul de mijloace. Noi am înteles însa ca unicul lor scop era acela de a câstiga adevarate averi cu ajutorul cunostintelor noastre, sau de a-si flata vanitatea devenind celebri. De aceea, am preferat sa pastram tacerea. Este trist sa constati ca puterea straina care ne-a ocupat tara a mers pâna acolo încât a supus anumiti medici de-ai nostri torturii, pentru a le smulge secretele. De atunci, strainii nu mai pot gasi initiati în Ayurveda, caci nimeni nu mai recunoaste astazi ca dispune de cunostintele necesare. Am fost fortati sa ne punem o masca si sa devenim astfel „misteriosii orientali”. Pretul acestei lectii a fost foarte mare. Trebuie sa recunosc totusi ca în toti acesti ani au existat medici occidentali, adevarate fiinte umane, care au dorit sa ne cunoasca secretele pentru a-si ajuta cu adevarat semenii si care nu au ezitat sa faca juramântul brahmacharya-ei (al castitatii). Acestia au primit initierea si continua sa lucreze alaturi de noi. La fel ca si noi, ei îsi pastreaza în tacere cunoasterea. Atunci când umanitatea va avansa suficient de mult si majoritatea medicilor vor deveni oameni dispusi sa îsi sacrifice dorintele sexuale pentru a-i vindeca pe altii, practicienii Ayurveda îsi vor dezvalui cu draga inima misterele. Deocamdata, occidentalii îsi folosesc toate descoperirile pentru autodistrugere. Ce a rezultat din descoperirea dinamitei, a avioanelor? Noi arme! Ce ati face voi daca ati descoperi secretul energiei cosmice si al energiei vitale, care este înca si mai puternica?… Noi arme de distrugere în masa si noi câstiguri fabuloase pentru cei care detin cunoasterea. Razboiul este una din cele mai bune surse de câstiguri. Dar de ce vor sa câstige tot mai multi bani? Pentru a-si satisface instinctele lor inferioare, placerile sexuale, perversiunile. Ma întrebi de ce nu ne revelam cunoasterea? Din cauza medicilor straini! Ei sunt cei care nu doresc sa o primeasca! De îndata ce afla care sunt conditiile pentru a o primi, interesul lor pentru ea scade brusc. Ei nu îsi pot imagina ca pentru un pret atât de mic pot primi în schimb secretul vietii. Este mult mai simplu sa-ti bati joc de orientali, sa le pui la îndoiala cunostintele. Asta nu necesita nici un efort! Majoritatea strainilor cred ca satisfacerea instinctelor sexuale reprezinta fericirea suprema pe pamânt. Cum ar putea ei ajunge sa cunoasca puterea extraordinara a unei fiinte spirituale daca nici macar nu încearca sa o dobândeasca? Aceasta putere nu poate fi obtinuta nici cu bani, nici cu forta. Pretul ei este renuntarea. Dar cel dispus sa plateasca acest pret descopera rapid ca în realitate nu a renuntat la nimic, caci nu a facut altceva decât sa înlocuiasca fericirea trecatoare si efemera cu fericirea nepieritoare si eterna. Ce târg mai bun s-a putea imagina? Dar sa nu mai discutam de aceste lucruri, caci intelectul nu le poate cuprinde. Spiritul nu poate fi înteles, el nu poate decât sa fie trait prin experienta directa. Nu poti decât sa fii una cu spiritul! De aceea, noi îi lasam pe ceilalti sa avanseze pe calea intelectului. Ei au învatat deja multe lucruri, si vor progresa din ce în ce mai rapid. Dar aceste „adevaruri supreme” le vor ramâne ascunse oamenilor rationali, care nu vor cunoaste fericirea de a fi la care conduce calea renuntarii. Occidentalii au caricaturizat yoghinul oriental. De ce ti se pare atunci atât de surprinzator ca initiatii nu se grabesc sa îsi reveleze secretele, ramânând ascunsi în fata occidentalilor?

Îti spun toate acestea pentru ca îmi dau seama ca nu ma întrebi dintr-o simpla curiozitate, ci din dorinta profunda de a studia stiinta noastra, ca esti un om care cauta adevarul, care îl cauta pe Dumnezeu! Noi suntem întotdeauna gata sa îi ajutam pe cei ca tine. Îngaduie-mi sa-ti dau un sfat: daca doresti sa progresezi mai rapid, sa patrunzi mai profund misterele fiintei umane si ale vietii, practica yoga!

Apoi mi-a explicat ca orientalii au descoperit si au perfectionat de-a lungul mileniilor trecute diverse metode care îi permit omului sa îsi atinga telul, aceasta fericire pe care fiecare o poarta în el si spre care tind chiar si fiintele cele mai ignorante, cele mai inconstiente. Omul poate atinge chiar aici, pe pamânt, realizarea de sine, mântuirea, fericirea suprema – sau Nirvana, cum o numesc orientalii. Poarta este deschisa pentru toti cei care au gasit cheia.

Iar aceasta cheie este yoga!

Medicul indian si-a continuat explicatiile. El a spus ca de fapt, fiecare actiune dublata de focalizarea constiintei este yoga, caci singurul mijloc de care dispune omul pentru a ajunge la marele tel este puterea de concentrare. Prin metodele sale perfectionate de-a lungul timpurilor, yoga ne învata cum sa ne concentram si cum ne putem ameliora constant puterea de concentrare. Ea ofera mai multe cai: exercitiile fizice, mentale si spirituale de concentrare. Acestea dezvolta cele mai elevate facultati care exista în om, deschizându-i ochii si urechile spirituale. Omul devine astfel propriul sau stapân si ajunge sa controleze fortele creatoare si pe cele ale destinului. Calea catre fericire îi este deschisa, sau altfel spus, calea catre realizare, catre Dumnezeu! Calea yoghina suprema, considerata a fi cea mai dificila, este Raja-yoga. Raja înseamna „regal”. Raja-yoga este asadar calea regala. Este calea cea mai scurta, cea mai intensa, dar si cea mai greu de parcurs. Este calea pe care o preda Christos în Biblie. Cu rabdare si cu perseverenta, omul poate ajunge la destinatie.

Medicul indian m-a învatat apoi exercitiile de baza din yoga, cele pe care ti le-am aratat. Mai târziu, el mi-a aratat cum pot intra în contact cu unul dintre cei mai mari yoghini. M-am dus la el. Era un om de peste 80 de ani, dar care nu parea mai batrân de 40. Era un hatha-yoghin. Acesti yoghini cunosc toate secretele corpului. Daca doresc acest lucru, ei îsi pot pastra corpul sanatos timp de mai multe sute de ani. Indienii sustin ca în munti exista yoghini care au depasit vârste de peste 700 pâna la 800 de ani.

Sotul meu a început sa râda:

-          Hm! Sa traiesti 700 de ani? N-ar fi rau! Cred însa ca – din nefericire pentru tine – visul tau se va termina repede!

Prietenul nostru i-a raspuns:

-          Esti într-adevar un „occidental adevarat”. Faptul ca nu ai auzit vorbindu-se de anumite lucruri nu înseamna ca acestea nu exista. Orientalii cunosc mult mai bine decât noi misterele fiintei umane. Dar ei au învatat sa taca. Primii cuceritori care au venit din Occident au facut tot ce le-a stat în puteri pentru a-i determina pe orientali sa pastreze tacerea. Chiar si astazi, ei stiu foarte bine sa-si pastreze secretele. Eu însumi am învatat atât de multe lucruri în India, încât am devenit foarte prudent, si nu îmi mai bat joc de nimeni!

-          Bine, bine, a spus sotul meu. Cred ca este posibil sa traiesti mult mai mult decât în Occident, unde deja speranta de viata creste constant, în pofida alcoolului, nicotinei si felului nostru nerezonabil de a trai. Acum 50-60 de ani, vârsta medie a populatiei nu depasea 35 de ani, si într-un timp atât de scurt a depasit 60 de ani. Unde este limita? Stiinta medicala avanseaza cu pasi mari. Cine stie unde ne poate conduce?

-          Vezi tu, aceasta convingere profunda nu mai are nimic cinic în ea. Dar în Occident, noi nu îndraznim sa exprimam ceea ce credem, caci nu ni se pare distins sa vorbim de lucruri pe care nu le cunoastem fara a ne bate joc de ele. Eu respect cunoasterea savantilor occidentali, dar ei fac toate eforturile sa cunoasca secretele vietii în timp ce ignora totul despre moarte. Orientalii au descifrat codul vietii si al mortii, dar nu au decât o arma în fata sarcasmelor vesticilor: tacerea. Nu este deloc de mirare. Sa-ti dau un exemplu: un indian mi-a aratat un breloc, o figura a lui Buddha în pozitia lotusului. Gaseai cu sutele în orice bazar. El mi-a spus: „Occidentalii nu si-ar permite sa faca niciodata din Christos un breloc vulgar; noi respectam simbolurile religioase ale altor credinte. Stim ca în spatele tuturor imaginilor divine, oricât de variate ar fi acestea, nu exista decât un singur Dumnezeu!” Dupa care a asezat cu delicatete brelocul cu Buddha pe altarul familiei. Fiind eu însumi un occidental, trebuie sa recunosc ca mi s-a facut rusine. Si ma întreb cât timp îi va mai trebui Occidentului pentru a nu mai insulta Orientul printr-o asemenea lipsa de gust, de tact si de consideratie. Gândeste-te numai la filmele care ni se arata despre Orient. Orientalii le vad si ei, si te asigur ca au o parere foarte proasta despre ele. Dar tac…

-          Exista carti de yoga? am întrebat eu.

-          Cartea cea mai frumoasa si cea mai sacra a indienilor este Bhagavad-gita. Vei gasi aici cea mai frumoasa descriere a caii spirituale care conduce la realizarea de sine prin Raja-yoga. ?i-o recomand calduros.

Pentru mine, acest lucru a fost suficient.

Mi-am propus sa încep cartea pe care mi-o împrumutase în aceeasi seara. M-am instalat confortabil în pat si am deschis cartea.

Spre uimirea mea, am constatat ca nu era cartea aleasa! M-am uitat la titlul ei. Era ciudat. Îmi aminteam ca am citit titlul respectiv atunci când m-am uitat prin biblioteca prietenului nostru. Dar îmi mai aminteam si faptul ca luasem cartea pe care doream sa o iau. Oare o confundasem si o luasem din greseala pe aceasta în locul celeilalte? Se pare ca da. Dar întrucât tot o aveam la dispozitie, m-am decis sa ma uit mai atent la cartea pe care o luasem. De altfel, mi-a trezit imediat interesul. Din exterior avea un aspect modern, ca si cum de-abia ar fi fost legata, dar în interior am descoperit un manuscris foarte vechi. Hârtia era maronie si cuprindea o serie de versete. Cerneala neagra, aproape stearsa, si scrisul demonstrau vârsta respectabila a manuscrisului. Am început sa citesc. În curând, uimirea mea a facut loc unei stari de tulburare atât de mari încât de-abia mai pridideam sa dau paginile.

Manuscrisul vorbea de un Ordin la fel de vechi ca si pamântul însusi. Acest Ordin secret, de natura pur spirituala, nu are nici un semn vizibil de „apartenenta” exterioara. El îi primeste întotdeauna pe acei aspiranti care, fara sa stie ce înseamna acest Ordin, sunt pregatiti sa intre în el. Aceasta „punere în contact” se realizeaza numai atunci când o fiinta umana a atins un anumit nivel de dezvoltare spirituala, si anume, nivelul la care este dispus sa renunte la tot ceea ce este personal, consacrându-si viata alinarii suferintelor celor din jur. Atunci când cineva a luat aceasta decizie, un membru al Ordinului secret intra într-un contact spiritual cu el. Altfel spus, se porneste de la ideea ca cel care a decis sa-si sacrifice persoana si care a realizat astfel nivelul iubirii universale a atins un grad de dezvoltare spirituala suficient de înalt pentru a putea raspunde în mod natural la vibratiile emise de membrii acestei fraternitati spirituale. El aude în interior vocea maestrului sau spiritual, care îl avertizeaza de toate dificultatile, de toate pericolele si de toate consecintele deciziei sale. Daca persista în alegerea lui, acest Ordin, creat pentru a ajuta umanitatea sa iasa din haosul în care se zbate, îl primeste în interiorul sau. Mai întâi, fara ca el sa stie, îl pune la încercare. Aceasta perioada de proba începe imediat: aspirantul este abandonat siesi pe o perioada de sapte ani. Ordinul nu stabileste nici un contact cu el, indiferent ce eforturi face aspirantul pentru a-l descoperi. Dimpotriva, testele se succed unul dupa altul. Sapte asemenea teste sunt legate de virtutile umane: el trebuie sa se elibereze de orice forma de senzualitate, de vanitate, mânie, dorinta de posesiuni materiale, invidie, neîncredere, si sa învete sa reziste la orice influenta exterioara.

Daca reuseste la aceste examene în pofida solitudinii în care este lasat si daca ramâne fidel deciziei sale, el este considerat apt sa faca parte integranta din Ordin si este definitiv acceptat. Este informat de acest lucru chiar în ziua respectiva, printr-o „întâmplare” sau printr-o „coincidenta”. Din acel moment el primeste instructiuni mult mai precise, atât teoretice, cât si sarcini pe care trebuie sa le îndeplineasca. Aceste exercitii, mai întâi usoare, se complica apoi din ce în ce mai tare, pe masura puterii sale de a le duce la bun sfârsit. Exercitiile au o natura extrem de diversa. Unii aspiranti opereaza în secret, în timp ce altii lucreaza în public. Unele sarcini trebuie îndeplinite de cersetori, iar altele de oameni bogati. Ei pot deveni asistentii unui inventator celebru, oratori, scriitori, etc. Unii ocupa posturi influente la scara mondiala, în timp ce altii sunt simpli muncitori în atelierul unei uzine. Doi membri ai Ordinului pot da chiar impresia ca lucreaza unul împotriva celuilalt. Ei nu trebuie sa reveleze faptul ca în realitate au acelasi scop si ca se afla într-un contact permanent. Unii sunt oameni celebri, adulati de multime; altii traiesc într-o mizerie atât de mare încât sunt nevoiti sa îndure cele mai mari privatiuni posibile. Ei trebuie sa-si faca totusi datoria, jucându-si rolul într-o maniera impecabila, cât mai impersonala cu putinta, ca niste simpli servitori în slujba unei cauze mari. În plus, ei poarta întreaga responsabilitate a tuturor actiunilor lor! Misiunile le sunt atribuite din exterior, dar depinde numai de ei cum le executa, tinând cont de consecintele care pot decurge din deciziile lor. Cu cât avanseaza mai mult pe cale, cu atât mai mari sunt responsabilitatile lor.

Cel care refuza sa accepte responsabilitatea actiunilor sale, încercând sa le paseze unui alt membru al Ordinului, cel care refuza sa-si priveasca munca sa ca pe un simplu exercitiu liber consimtit, dezvaluind faptul ca actioneaza în numele Ordinului sau ca un instrument spiritual al unuia din membrii Ordinului, este considerat ca un tradator si pierde imediat orice contact cu fraternitatea. Multi dintre acesti membri exclusi nici macar nu realizeaza acest lucru si continua sa creada ca mai sunt înca membri. Acestia sunt utilizati pentru a pune alte persoane la încercare, pentru a vedea daca acestea le lasa induse în eroare de falsi profeti sau daca sunt capabile de discriminare, daca pot gândi independent, daca sunt suficient de avansate pentru a cântari fiecare cuvânt auzit înainte de a-l pune în aplicare. Cei care îi urmeaza pe falsii profeti sunt înca orbi care se lasa condusi de alti orbi. La fel ca si falsii lor maestri, ei atârna deasupra prapastiei. Ordinul nu poate accepta decât acele fiinte care stiu sa reziste la orice influenta exterioara, care fac bine si evita sa faca rau, dau nu dintr-un simplu spirit de obedienta, pentru ca asteapta o recompensa (cum ar fi spre exemplu „sa ajunga în cer”), sau din lasitate, de teama de a nu fi pedepsiti si a ajunge în „infern”. Dimpotriva, membrii Ordinului trebuie sa fie capabili, în orice moment al vietii, sa îsi urmeze convingerea profunda si sa actioneze în consecinta! Caci mesajele pe care le aud în inima lor membrii Ordinului trebuie sa reprezinte convingerea lor cea mai profunda!

Am citit aceste rânduri cu o emotie din ce în ce mai mare. „Renuntarea la placerile terestre”? Oh, îmi mai aminteam înca acea noapte când am plâns cu atâta disperare!… Cine ar putea face mai mult? „Alinarea suferintelor celor din jur”? Numai Dumnezeu stie seriozitatea legamântului pe care l-am facut atunci în camera mea, gândindu-ma la suferintele bolnavilor psihici si la durerea continua a tuturor locuitorilor planetei! Îmi aminteam acum de toate avertismentele, de acea singuratate insuportabila, de cumplitul sentiment de abandonare totala în decursul lungilor ani care au trecut! Oare câti ani au trecut de atunci? Sapte! Exact sapte ani! Si astazi se produce aceasta coincidenta cu cartea… Sa fie o întâmplare? Nu! Era un mesaj… un mesaj! Eram teribil de tulburata! Ca întotdeauna, am început sa analizez faptele cu ajutorul intelectului, caci nu renuntasem înca la autocontrolul rational. Dar ce-ar fi putut sa-mi spuna acum ratiunea? Eu stiam ca asa stau lucrurile. Ce altceva ar fi putut face intelectul meu decât sa recunoasca si sa confirme realitatea? Chiar si ratiunea cea mai sceptica ar fi trebuit sa taca în fata unor asemenea coincidente. Nu. Nu ma puteam îndoi: fusesem acceptata!

Un sentiment de incredibila fericire si recunostinta mi-a învaluit întreaga fiinta. Am simtit gratia lui Dumnezeu si binecuvântarea Lui asupra mea… o stare de umilinta profunda… solemnitate.

De atunci, aceasta stare nu a mai disparut niciodata.

Si s-a facut lumina

Începând din acea clipa, numarul celor care au venit sa-mi ceara sfatul – barbati si femei, tineri si batrâni – a crescut constant: cu totii doreau sa-mi cunoasca parerea în legatura cu calea pe care trebuiau sa o urmeze pentru a ajunge la fericire. Din ce în ce mai multi „cautatori” au început sa-mi solicite ajutorul. Aveam totusi impresia ca ma aflu înca în întunericul cel mai deplin. Cum puteam sa-i ajut în aceste conditii pe altii? Cum puteam sa pansez ranile pe care le purtau în suflet alte persoane când nu elucidasem eu însami problema vietii si a mortii?

Cel mai important lucru era asadar sa ies din propriile mele tenebre. Am facut ceea ce m-a sfatuit vocea mea interioara: am „cautat” si am încercat sa avansez citind cele mai bune carti. De pilda, am gasit o asemenea carte care descria exercitiile secrete din Raja-yoga, calea catre sine. Am început imediat practica, caci stiam ca lectura nu este necesara decât pentru a afla ce ai de facut. Cine doreste sa-si atinga scopul – Sinele – trebuie sa realizeze ceea ce a învatat!

Ma aflam în cautarea realitatii, nu a unor descrieri sau teorii frumoase. Dar yoga spirituala necesita asceza cea mai stricta.

I-am vorbit despre toate acestea sotului meu. Era cel mai bun prieten al meu si stia cel mai bine ca esenta vietii mele era obtinerea raspunsului la trei întrebari: de unde, unde si de ce? De aceea, el si-a dat acordul.

Tata cumparase pentru familie o proprietate în munti. Aveam acolo o cabana în padure. Am locuit aici singura o perioada îndelungata. Fiul meu era acum elev la o scoala particulara si nu venea acasa decât în vacante. Sotul meu calatorea mult si nu ne întâlneam decât la sfârsit de saptamâna.

De pe terasa cabanei se vedea întreaga vale, iar imaginea era extraordinara. La orizont se vedeau vastele câmpii ale patriei. La poalele muntelui curgea maiestuos un fluviu. Dincolo de el, soselele alcatuiau o retea imensa, ca si cum ar fi fost venele unui corp gigantic; masinile care circulau pe ele pareau celulele minuscule ale fluxului sanguin. Totul parea atât de mic, satele si casele lor, oamenii care alergau încolo si încoace ca niste furnici.

De la ferestre vedeai padurea, în care te puteai plimba zile întregi, într-o tacere impresionanta. Fazanii aproape ca intrau în casa; toamna, auzeai mugetele cerbilor prin apropiere, iar noaptea îi puteai auzi trecând prin fata cabanei. Usile si ferestrele erau dublate de bare metalice pentru a ne proteja de mistreti si de alte animale salbatice.

Traiam asadar singura în aceasta cabana. În fiecare dimineata, gaseam pe terasa lapte proaspat muls; aduceam apoi lemne, încalzeam casa si îmi începeam exercitiile.

Aceasta cabana pierduta în padure era locul ideal pentru a practica yoga. Întreaga regiune era vestita pentru frumusetea ei de vraja. Linistea locului si puritatea virginala a naturii aveau o actiune benefica asupra oamenilor, indiferent daca practicau yoga sau nu. Oamenii deveneau mai receptivi la vibratiile înalte. Facultatile spirituale se dezvoltau în mod natural; puteam, fara nici un efort, sa execut exercitiile cele mai dificile de concentrare si meditatie.

Mi-am luat cu mine o carte care s-a dovedit o adevarata comoara. Când îmi terminam exercitiile de concentrare, care durau cu orele, ma scufundam în studiul extraordinarelor simboluri care ilustrau adevarurile cele mai profunde (figurile secrete ale rozicrucienilor datând din secolele XVI-XVII). Misterele acestei carti mi s-au revelat astfel într-o masura din ce în ce mai mare vederii mele spirituale. În plus, studiam filosofia orientala, îndeosebi Vedele si Upanisadele.

Nu am uitat niciodata de atunci timpul petrecut în acea padure. Aceste amintiri nu vor disparea niciodata, caci în timpul momentelor de extaz pe care le-am trait acolo, mi s-a revelat pentru prima oara de unde vin, cine sunt si de ce ma aflu aici.

Lungile exercitii de concentrare si de meditatie m-au ajutat sa patrund din ce în ce mai profund în sufletul meu, punând astfel în miscare anumite forte care continuau sa actioneze chiar si atunci când luam o pauza pentru activitatile mele de peste zi, sau în timpul somnului. Odata, pe când ma plimbam prin padure, în mintea mea au aparut imaginile unor regiuni cunoscute. De unde veneau ele? Erau niste locuri pe care cu siguranta nu le vizitasem niciodata în aceasta viata. În vis sau chiar în stare de veghe vedeam oameni care îmi erau familiari, unii dintre ei chiar foarte apropiati, desi nu i-am întâlnit niciodata în aceasta viata. Hainele si numele lor, precum si limba în care conversam în vis cu ei îmi erau necunoscute, si nu semanau cu nimic din ceea ce cunosteam.

Atunci când ma asezam în meditatie, îmi focalizam întreaga atentie catre interior. În mintea mea se aprindea aproape instantaneu o lumina de culoare turcoaz fosforescent, care crestea si parea sa provina de la o fiinta atotputernica si pur spirituala. Aceasta privire ma inunda, revarsând asupra mea forta, iubirea si bunatatea ei infinita. Cu o încredere absoluta, ma scufundam în aceasta sursa de energie binefacatoare. Ma simteam într-o deplina siguranta si fara nici o retinere, patrundeam în lumea necunoscuta a inconstientului.

Într-o zi, pe neasteptate, lumina a alungat întunericul care îmi ascunsese trecutul si realitatea. Atunci, totul mi-a devenit clar.

Ca de obicei, ma asezasem în meditatie, iar lumina fosforescenta a aparut în fata ochilor mei interiori. De aceasta data, am simtit mai clar ca niciodata ca sursa acestei lumini erau ochii unei fiinte atotputernice si familiare. Acest sentiment a devenit atât de puternic încât am stiut ca cei doi ochi sunt atintiti asupra mea; le simteam privirea, stralucirea, puterea, lumina si iubirea. Sub influenta acestei priviri, ceata care îmi mai învaluia înca viziunea interioara a disparut. În fata mea se afla o fiinta maiestuoasa cu ochii de un albastru superb, de o profunzime infinita; era forma sa, fata sa, ochii sai – EL!

Nota autoarei

Departe de mine ideea de a dori sa fac Egiptului un portret istoric. Un om care traieste într-o anumita parte a lumii nu considera costumele, limba si religia tarii sale din punct de vedere etnografic. Toate acestea i se par pur si simplu naturale. Este un om cu necazuri si bucurii, la fel ca oricare altul, din orice alta epoca. De fapt, oamenii ramân mereu aceiasi. Povestirea mea se refera la factorul uman, nu la etnografie sau istorie. Referirile la concepte s-au facut în mod intentionat într-o maniera moderna. Învataturile marelui preot Ptahhotep au fost traduse într-un limbaj contemporande astazi. În plus, am preferat sa dau simbolurilor religioase denumirea actuala, cea pe care o cunoaste toata lumea. Daca folosim cuvântul Dumnezeu, omul modern întelege mai bine despre ce este vorba decât daca am folosi cuvântul Ptah. Caci daca am spune Ptah, toata lumea s-ar putea gândi: „Ah, Ptah, zeul egiptean!”. Nu, Ptah nu a fost niciodata un zeu egiptean, caci egiptenii au acelasi Dumnezeu ca si noi, doar ca îl numesc Ptah pe limba lor. Acelasi lucru este valabil si în ceea ce îl priveste pe Satana, pe care ei îl numesc Seth. Noi întelegem imediat ce înseamna cuvintele Dumnezeu si Satana, în timp ce cuvintele Ptah si Seth ne sunt straine, asa ca este firesc ca sensul lor sa ne scape. Expresii precum Logos sau principiu creator ne spun mai multe decât expresia Soimul Horus. Dintotdeauna, electricitatea a fost electricitate, atomul atom, dar oamenii le-au spus acestor principii altfel. De aceea, sper ca cititorii sa nu reactioneze negativ si sa nu ma acuze de anacronism daca îl vor auzi pe marele preot egiptean rostind cuvintele: „reactie în lant”! Repet, am renuntat intentionat sa reiau expresiile antice. pentru a putea fi întelese de oamenii

Trecutul devine prezent

El era aici si ma privea calm. Aceasta privire, aceasta liniste celesta care emana din ochii sai mi-au dat forta de a suporta tulburarea imensa, fericirea nesfârsita de a-l revedea. Fata Lui era imobila, dar ochii sai îmi zâmbeau, si stiam ca si El se bucura ca ma vede plenar trezita, putând sa Îl vad iarasi. Caci El m-a vazut întotdeauna, ochii sai au strapuns în permanenta ceata care îmi acoperea constiinta. El nu m-a abandonat niciodata. Dimpotriva. El a fost acela care m-a ajutat sa ma trezesc, sa redevin constienta.

Amintirile mi-au revenit în forta; imaginile neclare pe care le purtam în mine, dar pe care nu le-am putut constientiza niciodata plenar, au devenit acum precise, antrenând dupa ele alte amintiri care ieseau la lumina din strafundurile subconstientului meu si care, la fel ca un mozaic, au sfârsit prin a da nastere unei imagini complete a unei vieti anterioare petrecuta în tara marelui fluviu, Nilul, în tara piramidelor…

Impresiile vietii mele actuale au palit si au facut loc persoanei care fusesem odata si care se retrezea acum.

Camera mica si atât de simpla a cabanei din padure, vederea minunata a vaii si a fluviului, toate acestea au disparut lent. Nu îl mai vedeam nici pe El. M-am trezit într-o camera mare, într-un apartament privat; o femeie amabila îmi zâmbea fericita…

A, da! Astazi e ziua mea, am 16 ani. Îmi pun rochia de ceremonie, caci voi asista la o mare receptie; tatal meu ma va prezenta demnitarilor tarii drept sotia lui, succesoarea reginei prematur disparute.

O imensa placa de argint finisata cu o arta desavârsita îmi reflecta imaginea, iar eu o privesc pe draga si batrâna mea Menu, care ma îmbraca.

Mama mea a murit pe vremea când eram foarte mica. De-abia îmi mai amintesc de silueta sa zvelta si fragila.  Singurii care mi-au ramas în amintire sunt ochii ei mari si tristi, atunci când m-au privit pentru ultima oara înainte de a se închide definitiv. Aceasta privire a creat între noi o legatura interioara pe care o simteam înca vie, si cu deosebire astazi, când urma sa preiau succesiunea la tron.

Sunt gata, iar imaginea pe care mi-o transmite oglinda îmi place: o fiinta fina, delicata si zvelta, îmbracata cu o rochie rafinata, brodata din matase si aur. Centura din aur curat îi subliniaza talia subtire, colierul mare îi pune în valoare umerii, iar coafura scoate în evidenta expresia ferma si hotarâta a fetei sale. Sunt vanitoasa, ma plac, iar Menu, care ma considera creatura cea mai perfecta de pe pamânt, plânge de fericire.

Cele doua doamne, cele mai batrâne din tara, vin dupa mine si ma însotesc de-a lungul culoarului care duce la sala de receptie. Cu pasi lenti, solemni, ma conduc printre personalitatile de rang înalt, catre „casa cea mare” – catre faraon – catre tatal meu care îmi va deveni sot. Faraonul sta asezat pe un tron de aur, la fel ca si Dumnezeu. Nu întâmplator numele sau înseamna „casa cea mare”: Phar-ao. Persoana sa este considerata învelisul, „casa” lui Dumnezeu. Dumnezeu locuieste în el, straluceste în fiinta lui si se manifesta prin intermediul ei. Puterea privirii sale este atât de patrunzatoare încât cei care nu sunt perfect sinceri trebuie sa-si plece ochii. Este aici, ma priveste, priveste dincolo de mine! Îi sustin privirea, ma agat de ochii lui, caci stiu ca imensa forta care emana din ei este forta iubirii. El vede totul. Vede inclusiv ca sunt vanitoasa si toate imperfectiunile mele. Dar întelege totul; este iubirea personalizata. Este tatal meu!

Un leu maiestuos, nemiscat si demn, sta asezat lânga tron. El simbolizeaza puterea supraomeneasca a faraonului.

Ajunsa la marginea tronului, ma opresc. Faraonul se ridica în picioare, scoate dintr-o caseta cu bijuterii – pe care i-o prezinta trezorierul – cea mai frumoasa bijuterie, un colier de aur, pe care îl pune pe umerii mei. Apoi ia o diadema care se termina cu un cap de sarpe si o aseaza ferm peste voalul de matase alba de pe capul meu. Este simbolul membrilor rasei regale, a fiilor lui Dumnezeu. Este simbolul Initiatilor…

Faraonul îmi ia mâna dreapta si ma conduce la tron. Ne întoarcem amândoi catre adunare si el ma prezinta ca pe succesoarea reginei, ca pe sotia lui. Ne asezam, eu în stânga sa, putin mai în fata. Urmeaza apoi defilarea personalitatilor prin fata noastra: mai întâi înteleptii vârstnici, apoi ceilalti demnitari cu sotiile lor, care se prosterneaza cu bratele înainte în fata faraonului si a mea. Noi ramânem nemiscati, singurul contact cu cei din fata fiind cel al privirilor. Ma gândesc la faptul ca acum se manifesta spiritul mamei mele: sunt constienta de datoriile si de responsabilitatile mele. Demnitarii defileaza prin fata mea, si în ochi le privesc sufletul. La unii recunosc iubire si respect, la altii invidie, curiozitate sau un servilism dublat de lasitate. Primul-ministru, Roo-Kha, se prosterneaza în fata mea. La fel ca de atâtea ori înainte, când ne întâlneam prin palat, îmi arunca o privire de-a dreptul cinica, impertinenta si intima. Ochii mei devin ca de gheata. Cortegiul continua. Îmi vad prietenii, mai tineri sau mai vârstnici, fostii camarazi de joaca, cu ochii stralucind de o iubire autentica. Privirile noastre se întâlnesc, iar aceasta clipa de fuziune ne încalzeste sufletele. Încet, fiecare revine la locul sau, în tacere, dar toti uniti întru spirit…

Îndelungata ceremonie ia sfârsit. Faraonul se ridica si îmi întinde mâna. Coborâm treptele tronului si parasim marea sala între doua rânduri de demnitari si oameni de stat. Tata ma conduce pâna la apartamentul sau, se aseaza, îmi arata un scaun si surâde. Vad ca îi sunt pe plac. Ma priveste si este limpede ca apreciaza ceea ce vede. Apoi îmi spune:

-          De acum înainte ne vom întâlni mai des, caci va trebui sa îndeplinesti functiile oficiale ale mamei tale, pentru care ai fost mult timp pregatita. Îti cunosti îndatoririle. În amintirea acestei zile, as dori sa-ti exprimi o dorinta. Ce anume îti doresti? Stiu ca asteptai aceasta întrebare, asa ca spune-mi ce doresti.

Da, asteptasem aceasta întrebare, si, la fel ca atâtea alte tinere femei, as fi putut cere bijuterii, caci cele pe care le purtam pe moment erau destinate numai marilor ceremonii; sau puteam cere o calatorie, un tânar leu dresat, ori alte asemenea lucruri. Dar nu asta doream eu!

-          Tata, priveste ornamentul pe care îl port pe frunte!

Faraonul a privit diadema si mi-a spus:

-          Sarpele de aur este simbolul rasei zeilor, al fiilor lui Dumnezeu.

-          Da, tata, dar este si simbolul initiatilor. Din pacate, eu nu sunt demna de el, caci nu am fost initiata. De aceea, dorinta mea cea mai arzatoare pe care vreau sa ti-o cer este initierea!

Tata a devenit foarte serios:

-          Copila mea, cere-mi orice altceva. Esti înca foarte tânara si nu esti suficient de matura pentru a primi initierea. Mugurii tineri nu trebuie expusi razelor arzatoare ale soarelui, caci se vor usca si nu vor putea înflori. Asteapta sa dobândesti mai întâi experientele necesare în viata fizica. Începerea initierii la aceasta vârsta ar face ca probele pe care va trebui sa le treci mai târziu sa fie extrem de dificile. De ce sa te torturezi inutil? Haide, doreste-ti altceva, copila mea.

Dar eu am insistat:

-          Tata, nu doresc nimic altceva în afara de acest lucru. Lucrurile care îi intereseaza pe tineri pe mine ma plictisesc. În spatele tuturor placerilor fizice eu detectez dorintele carnale. Bijuteriile îmi plac, dar pentru mine, aurul nu este altceva decât o materie care nu devine pretioasa decât daca spiritul se manifesta prin munca artizanului. Atunci când calatoresc, îmi face placere sa vad regiuni noi si diferite obiceiuri inedite. Dar nu pot uita nici o clipa ca toate acestea reprezinta doar creatia, nu creatorul însusi. Doresc sa experimentez adevarul suprem în realitatea lui. Doresc sa-l cunosc pe Dumnezeu creatorul. Tata, tu stii ca acest proces prin care trecem cu totii si pe care îl numim viata nu este altceva decât un vis, o aparenta. Totul ne scapa printre degete, nu ne putem bucura cu adevarat de nimic, totul este trecator, o tranzitie între trecut si viitor. Dar eu doresc sa traiesc în acel prezent care nu a fost niciodata trecut si care nu va deveni niciodata viitor. Si mai doresc sa gasesc acel „loc”, acea stare care nu a fost niciodata acolo înainte ca eu sa ajung în ea, dar care devine imediat aici de îndata ce ma aflu în ea, si care nu este aici atunci când nu ma aflu în ea, dar care se transforma din nou în acolo atunci când o parasesc. Doresc sa traiesc prezentul absolut în timp si în spatiu. Tata, doresc realitatea suprema, doresc initierea!

Tata m-a ascultat cu atentie, dar a devenit din ce în ce mai trist. La sfârsit, mi-a spus:

-          Trezirea ta spirituala s-a manifestat mai devreme decât ar fi trebuit. Tot ce pot face este sa te autorizez sa-l întâlnesti pe fratele meu, Ptahhotep, marele preot al Templului, Seful rasei noastre. Am sa-i vorbesc de tine, dupa care te voi lasa pe seama lui, iar el te va ghida. Fie ca Dumnezeu sa îti lumineze calea cu lumina sa eterna!

Dupa care si-a pus mâna pe capul meu si m-a binecuvântat. As fi vrut sa ma arunc în bratele sale pentru a-i multumi, dar colierul greu de aur m-a împiedicat, caci nu-mi permitea nici o miscare mai brusca. Tata stia sa citeasca gândurile. El si-a dat seama ca spontaneitatea mea îmi exprima bucuria. Surâzând, mi-a spus:

-          Pe de o parte, nu esti altceva decât un copil mare. Pe de alta parte, esti adulta si matura. Mai ai înca multe de facut daca doresti sa fii initiata, pentru a dobândi un autocontrol perfect.

I-am raspuns râzând:

-          Crede-ma, ma controlez foarte bine atunci când doresc acest lucru, tata!

-          Te cred, dar vrei întotdeauna acest lucru?

-          Tata, e atât de plicticos sa faci întotdeauna dovada autocontrolului.

-          Tocmai în asta consta pericolul: tie ti se pare plicticos. Gândeste-te putin. Daca numai pentru o singura secunda nu îti impui vointa în fata leului tau favorit si daca tocmai în acea clipa acesta te ataca, esti pierduta. Natura noastra inferioara este un animal care seamana cu leul. Atât ea cât si animalul trebuie tinuti în frâu daca dorim ca energiile lor sa ne serveasca. De aceea, fii prudenta!

Ne-am despartit apoi unul de celalalt. El m-a condus la poarta. Cei doi batrâni ma asteptau în anticamera. Of, cât ma enervau toate aceste ceremonii! De ce trebuia sa merg lent si apasat între cei doi batrâni pâna la apartamentul meu, ca si cum as fi fost si eu la fel de batrâna ca si ei? Mi-ar fi placut sa alerg cât mai repede posibil si sa ma întâlnesc cu Menu, care ma asteapta tulburata la culme. Dar trebuie sa pasesc cu demnitate, maiestuos, astfel încât colierul de aur de la gâtul meu sa nu se clinteasca nici un pic. În sfârsit ajungem la poarta apartamentului meu. Ma despart de cei doi sfetnici cu o atitudine regala! Intru si ramân în mijlocul camerei pentru ca Menu sa ma poata admira în voie astfel îmbracata. Frumusetea mea o îmbata, în timp ce maiestuozitatea miscarilor mele o face sa izbucneasca în lacrimi, caci – dupa cum spune ea – seman atât de mult cu mama mea.

Îi spun:

-          Ce ignoranta esti, Menu! Eu nu pot semana cu nimeni, si nu-mi place când spui asemenea prostii. Nasul si gura mea pot semana cu nasul si gura mamei mele, dar „eu”? Îmi poti vedea tu adevaratul meu „eu”? Tu nu vezi decât corpul meu, casa Eului meu, dar nu ma vezi cu adevarat pe mine. Cum as putea semana atunci cu altcineva?

-          Haide, haide, mi-a raspuns Menu, daca nu te vad, cum poti tu sa fii atât de frumoasa? Raspunde-mi! Daca eu nu te pot vedea, înseamna ca cea pe care o vad în fata mea si pe care o consider atât de frumoasa nu esti tu, ci casa eului tau. Altfel spus, nu tu esti frumoasa. Haide, nu mai fii atât de vanitoasa!

Ne-am amuzat amândoua. În simplitatea ei plina de bun simt, Menu îmi dadea de multe ori raspunsuri atât de întelepte încât îmi era rusine de mine. Da, ea îmi descoperise punctul slab: vanitatea. Cu o infinita tandrete, mi-a scos colierul de aur, apoi diadema, pe care a pus-o înapoi în cufarul cu bijuterii, care urma sa fie asezat în trezorerie de catre Roo-Kha si de alti doi servitori pâna la urmatoarea ceremonie oficiala. Roo-Kha a intrat în anticamera si s-a prosternat în fata mea. Acest om ma agasa, caci vedeam limpede ca nu se prosterna din respect pentru mine, ci numai pentru ca era nevoit. Privirea sa era familiara si impertinenta, dar am încercat sa ma comport cât mai regal cu putinta. În sfârsit, am ramas singura cu Menu.

Dupa moartea mamei mele, Menu a devenit doica mea. Ea a fost si continua sa fie servitoarea mea, cu care aveam relatii de încredere mult mai strânse decât cu doamnele de la Curte însarcinate cu educatia mea. Menu ma iubea atât de mult încât puteam face din ea orice doream. Tot ce spuneam sau faceam o încânta la culme. Nu mi-am exprimat niciodata vreo dorinta pe care sa nu se grabeasca sa mi-o satisfaca, în masura în care îi statea în puteri. Fusese întotdeauna alaturi de mine, iar acum, când primisem functii oficiale alaturi de tatal meu, se temea ca ma voi îndeparta de ea. Dar eu o iubeam si aveam o încredere absoluta în aceasta fiinta care ma iubea mai presus de orice, în modul cel mai dezinteresat cu putinta.

În timpul copilariei nu mi-am vazut decât rareori tatal. El era „marele Domn” al tarii, coborât pe pamânt pentru a-i conduce pe oameni pe calea lor terestra si pentru a-i ghida. Si-a consacrat întreaga viata aratându-le oamenilor cum trebuie guvernata o tara astfel încât toti locuitorii sai sa se dezvolte armonios. Aceasta sarcina îl acapara într-o masura atât de mare încât avea foarte putin timp pentru mine. În fiecare zi îmi facea o scurta vizita în gradina în care, copil fiind, ma jucam cu ceilalti copii ai doamnelor de la Curte. Ma lua în brate sau se lasa pe vine lânga mine, privindu-ma cu o iubire infinita, ma binecuvânta, apoi pleca. Îmi vorbea întotdeauna ca unui adult. În cazul fiilor oamenilor, vârsta este atât de importanta si ei sunt legati de corpul lor într-o masura atât de mare încât se identifica cu el si uita ca sunt spirite eliberate de constrângerile timpului si spatiului. Fiii oamenilor cred cu adevarat ca poti fi „mic” sau „mare”. Dar fiii lui Dumnezeu îsi pastreaza constiinta atunci când se încarneaza. Ei nu uita nici o clipa faptul ca singurul care creste, care poate fi „mic” sau „mare” este corpul fizic. Spiritul este si ramâne întotdeauna acelasi. El nu este nici mare nici mic, nici tânar nici batrân, caci spiritul transcende timpul si spatiul. De aceea, diferenta de vârsta si timpul scurt în care ne vedeam nu puteau diminua cu nimic profunzimea relatiei pe care o aveam cu tatal meu. Mai târziu, el ma lua uneori cu el la plimbare. Când oboseam, ma lua în brate si continua sa-mi vorbeasca despre misterele naturii care ma fascinau atât de tare. Într-o zi, i-am spus:

-          Tata, vreau sa stiu si eu totul, la fel ca tine!

Mi-a raspuns:

-          Atunci când vei fi initiata, toate misterele cerului si ale pamântului îti vor fi revelate.

Nu am uitat niciodata aceste cuvinte si asteptam cu nerabdare momentul initierii mele.

Desi am trait întotdeauna în mijlocul unor straini, nu m-am simtit niciodata singura. Stiam ca tata ma întelege perfect si chiar daca ne întâlneam atât de rar, ramâneam uniti întru spirit. Eu îi apartineam. La fel de unita ma simteam si cu mama. Chiar daca ea nu mai traia într-un corp, ma simteam inextricabil legata de ea. Unitatea spirituala depinde prea putin de apropierea corpurilor! Draga mea Menu era cu mine. Ea era întotdeauna alaturi de mine, si nu ma lasa singura nici macar un minut. Totusi, eu nu eram cu ea. Stiam ca ma iubeste, dar nu ma putea întelege. Ea nu putea trai si gândi într-o maniera independenta. Traia pentru mine si se afla în totalitate în puterea mea, chiar daca eu nu profitam de ea. Caci asa cum m-a învatat odata tata, stiam ca nu trebuie sa abuzezi niciodata de puterea ce deriva din superioritatea spiritului!

Acum, Menu era atât de fericita de parca ea ar fi fost cea aleasa de tata sa-i fie sotie si prezentata Curtii, cea care ar fi primit si purtat ornamentele oficiale care confera onoarea de a-i succeda reginei. Ah! Buna si batrâna mea Menu! Era firesc sa ma întrebe ce dorinta îmi pusesem în fata tatalui meu.

-          Initierea, evident, i-am raspuns eu.

Îngrozita, Menu a strigat:

-          Cum!? Initierea? Nu vrei altceva decât sa te duci la Templu, sa parasesti Curtea si sa te amesteci printre ceilalti neofiti? De ce nu ai cerut bijuterii pretioase… sau ca artistul Imhotep sa te imortalizeze printr-o sculptura… Sau orice altceva, dar nu initierea!

-          De ce esti atât de îngrozita? Singurul lucru pe care mi-l doresc cu adevarat este initierea. Nimic altceva. Încearca sa întelegi: bijuterii am. Cum as putea sa fiu satisfacuta de ceva care nu se afla în mine, ceva ce nu sunt eu, ci doar îmi pun pe corp si pe care aproape ca nu le pot vedea? Am acum suficiente bijuterii cu care îmi vor îmbraca corpul atunci când îl voi parasi si pe care le vor pune în mormânt, ca sa se stie ca am facut parte din rasa fiilor lui Dumnezeu. Nu sunt însa mai fericita acum decât înainte, când nu le aveam. Sa-mi imortalizez forma exterioara? De ce mi-as dori asa ceva? Ce conteaza ce vor spune fiii oamenilor peste nu stiu câte milenii despre statuile care îmi reprezinta corpul? Nu ma poate interesa cu adevarat decât ceea ce este identic cu mine, si nu ceea ce este în afara mea. Iar acest lucru nu poate fi acea experienta care sa ma ajute sa devin constienta, dincolo de corpul meu terestru, de adevarurile supreme. Doresc initierea!

Menu era la fel de disperata de parca mi-as fi dorit moartea:

-          Of, stiu ca nu se poate discuta cu tine! Daca ti-ai pus ceva în cap, trebuie sa se realizeze. Dar intuiesc ca initierea te va pune într-un mare pericol; nu-ti dori asa ceva, nu-ti dori asa ceva! Si ce a spus faraonul despre ideea ta?

-          M-a autorizat sa merg sa-l vad pe fratele sau, Ptahhotep. Gata, nu mai geme atâta. Nu-mi strica aceasta zi frumoasa!

El

În aceeasi seara am parasit palatul. Menu ma însotea. Am trecut prin lungul peristil care facea legatura între palat si Templu, pentru a ajunge la marele preot, fratele tatalui meu, fiul lui Dumnezeu: Ptahhotep…

Ptahhotep era seful tuturor preotilor. Întrucât cunostea si controla toate misterele legilor naturii, el era considerat patronul medicilor si al arhitectilor. A venit pe pamânt cu misiunea de a-i conduce pe fiii oamenilor pe calea lor spirituala si de a-i initia în misterele stiintelor. Era mai presus decât tata, caci el nu s-a identificat niciodata cu corpul, în timp ce tata s-a ancorat în materie prin casatoria pe care a încheiat-o.

Fara nici un cuvânt, am ajuns la Templu. Menu stia ca atunci când sunt scufundata în gânduri, trebuie sa taca…

Un neofit ne astepta si ne-a lasat sa intram în Templu. Menu a ramas în anticamera. Am trecut printr-o alta galerie foarte lunga, marginita de coloane, si am ajuns la o mica sala de receptie, unde am fost primita de Ptahhotep. Neofitul s-a retras.

El era aici, reprezentantul lui Dumnezeu.

Era prima oara când Îl vedeam atât de aproape, iar ochii sai ma fascinau. O, acesti ochi! De un albastru închis, atât de închis încât parea negri! Atât de profunzi încât pareau fara fund, infiniti ca si bolta cereasca. Atunci când îi privesti pe fiii oamenilor în ochi, le vezi foarte usor fundul ochilor, sufletul lor, le poti citi imediat caracterul. Ceea ce vezi sunt doi ochi individuali. Ochii lui Ptahhotep erau complet diferiti; ei nu aveau nici o limita, erau la fel de goi ca si cerul înstelat, nu aveau nimic personal, individual. Aveau în schimb profunzimea eternitatii. Întreaga lume, întreaga creatie pareau incluse în ei. M-am recunoscut în ei si m-am simtit bine, caci stiam ca ei ma cunosc si ma contin. Stiam ca eu sunt în El, la fel cum El este în mine. Ma iubea la fel de mult ca si pe el însusi, tocmai pentru ca eu eram una cu El. El si cu mine formam o unitate perfecta. El era iubirea personificata, iar eu simteam cum aceasta iubire ma patrunde si îmi da aripi.

Tulburata pâna în strafundurile sufletului, am cazut în genunchi în fata lui.

Ptahhotep m-a luat de mâna, m-a ridicat si mi-a spus:

-          Copila mea, nu pleca niciodata genunchiul în fata unei forme vizibile. Nu umili astfel divinul din tine, pe care orice fiinta vie îl poarta în sine. Nu exista decât un singur Dumnezeu, care se manifesta în egala masura prin tine, prin mine si prin toata lumea creata. Dumnezeu este singurul în fata caruia ar trebui sa te prosternezi. Acum ridica-te si spune-mi de ce ai venit sa ma vezi.

-          Parinte al sufletului meu, as dori sa ma initiezi.

-          Dar stii tu ce este initierea? m-a întrebat Ptahhotep. Ce înseamna ea pentru tine? De ce ti-o doresti atât de mult?

-          Nu stiu cu exactitate în ce consta ea, dar doresc sa fiu omniscienta. Ma simt întemnitata în corpul meu, mi se pare ca bâjbâi prin bezna, victima a unor forte invizibile si necunoscute, pe care nu le pot controla. Vreau sa vad clar, sa stiu totul, la fel ca tine si ca tata, la fel ca si ceilalti initiati.

-          Initierea înseamna sa devii constient, mi-a explicat Ptahhotep. Acum tu esti constienta într-un grad care corespunde rezistentei nervilor si corpului tau. Cu cât devii mai constient, prin corpul tau trec energii mai înalte, mai puternice si mai penetrante; de aceea, rezistenta corpului si a nervilor trebuie amplificata. În consecinta, initierea înseamna ajungerea la acel nivel divin creator de constiinta, prin amplificarea în paralel a rezistentei sistemului nervos pâna la cel mai înalt nivel al sau, pentru ca nervii tai sa poata suporta fara pericol aceasta stare divina. Omniscienta si omnipotenta decurg în mod natural din aceasta stare.

-          Înteleg, Parinte al sufletului meu. Raspunsul tau se suprapune exact peste aspiratia mea cea mai profunda.

Ptahhotep m-a privit multa vreme fara sa spuna nici un cuvânt, iar eu am simtit acea privire care m-a patruns si m-a studiat pâna în profunzimi. În cele din urma a spus:

-          Vei primi initierea, dar nu acum. Nu esti înca suficient de matura în toate domeniile. Nu ai învatat înca sa îti controlezi în corp energia creatoare divina. Daca ai deveni constienta de aceasta energie la nivel spiritual înainte de a o controla în manifestarea sa fizica, te-ai pune singura într-un mare pericol.

-          Ce pericol, Tata?

-          Daca ai ajunge la nivelul suprem de constiinta si daca ai controla aceasta forta, ti-ai putea arde sistemul nervos daca ti-ai orienta aceasta energie catre centrii nervosi inferiori. În cazul acesta, nivelul de constiinta ar deveni pe loc inferior celui pe care-l ai deja în viata ta actuala. Tu nu ai înca experienta acestei forte. Trezirea acestei constiinte trebuie sa se realizeze pe prima treapta a manifestarii, careia îi corespunde energia specifica acestui nivel de dezvoltare. Forta de rezistenta a nervilor este la unison cu energiile pe care le controlezi.

-          Parinte al sufletului meu, ce înseamna: sa-ti dirijezi forta creatoare prin corp si sa experimentezi aceasta forta în corp? Cum pot învata sa cunosc aceasta energie în manifestarea sa fizica, pentru a ajunge sa o controlez? Daca cu asta începe initierea, este necesar sa fac imediat aceasta experienta, pentru a putea sa ma pregatesc apoi pentru un grad superior.

Fata lui Ptahhotep, nobila si divina, ramasese pâna atunci la fel de nemiscata ca si marmura; singuri ochii îi straluceau pe ea. Auzind cuvintele mele, trasaturile fetei sale s-au destins însa si el a zâmbit. Ochii sai straluceau de lumina si de întelegere.

-          Acum? Chiar acum? m-a întrebat el. Nu este deloc atât de simplu, copila mea. Sa devii constienta de forta divina creatoare pe nivelul inferior al manifestarii înseamna sa faci experienta iubirii fizice. Va trebui sa astepti ca inima ta sa se trezeasca în prezenta unei vibratii pozitive masculine a unui tânar barbat care îti va placea, sa înfloreasca si sa trezeasca în tine energia negativa feminina. Numai prin iubire poti experimenta aceasta forta, si numai dupa ce vei face aceasta experienta vei putea ajunge sa controlezi aceasta energie. În caz contrar, ea va ramâne pentru tine o sursa constanta de tentatii, iar tu vei ramâne în pericol sa-ti cobori nivelul de constiinta.

-          Parinte al sufletului meu, nu voi cadea niciodata în capcana amorului fizic! Iubirea nu reprezinta o tentatie pentru mine. Nu mi-e teama de ea, caci pentru mine nu reprezinta nici un pericol! Îngaduie-mi sa fiu initiata!

Ptahhotep a devenit dintr-o data foarte serios:

-          Copila mea, tu crezi ca iubirea nu reprezinta un pericol pentru tine pentru ca nu i-ai cunoscut înca puterea. Sa fii curajos în fata unui pericol pe care nu îl cunosti nu înseamna sa fii cu adevarat curajos sau puternic. Înseamna doar ignoranta, slabiciune! Lipsa ta de experienta nu te poate avertiza de tentatia iubirii, asa ca te amagesti crezând ca esti înarmata împotriva acestei forte. Nu uita ca iubirea este totodata manifestarea fortei divine creatoare, deci este la fel de atotputernica precum Dumnezeu însusi! Nu vei putea niciodata sa o distrugi; tot ce poti face este sa o transformi! Dar atâta vreme cât nu cunosti aceasta forta, nu ai cum sa stii cum poate fi ea transformata. De aceea, întoarce-te acasa si asteapta ca destinul sa te ajute sa traiesti aceasta experienta. Atunci când vei cunoaste iubirea în realitatea sa directa, când vei întelege ce este cu adevarat aceasta forta, revino la mine si eu îti voi da initierea.

Auzind aceste cuvinte, m-am aruncat la picioarele Sale si am strigat disperata:

-          Nu, nu! Nu ma trimite departe de tine, nu-mi refuza initierea. Voi rezista tuturor tentatiilor iubirii, nu voi ceda. Te implor, daruieste-mi initierea!

Ptahhotep a zâmbit din nou si m-a mângâiat pe par. Am simtit forta extraordinara care emana din mâna sa, ca un curent puternic ce îmi învaluia capul.

-          Vai, acest comportament îmi este atât de familiar! Crezi tu, copila mea, ca daca te arunci la picioarele mele, încercând sa ma convingi, îmi voi schimba parerea? Initierea presupune un autocontrol perfect, de care esti înca departe, micuta mea. Încrederea pe care o ai în tine depaseste cu mult experientele pe care le-ai acumulat. Aduna mai întâi aceste experiente, apoi revino la mine!

Am înteles ca nu mai este nimic de facut. M-am ridicat si mi-am luat ramas bun:

-          Parinte al sufletului meu, plec. Dar nu o sa ma abandonezi, nu-i asa? Voi putea reveni altadata?

Ptahhotep mi-a raspuns cu o voce din care razbatea o iubire infinita:

-          Stiu ca ai fost singura înca din copilarie. Acest lucru a fost necesar pentru a-ti dezvolta spiritul de independenta. Dar nu esti niciodata cu adevarat singura, stii foarte bine. Tu esti unita cu noi prin puntea eterna a legilor supreme ale rezonantei. Eu sunt întotdeauna cu tine, chiar daca tu nu stii înca acest lucru. Stiam dinainte ca vei veni într-o zi la mine cu aceasta cerere, la fel cum stiu si unde vei ajunge pâna la urma. Dar exista legi de care trebuie sa ascultam cu totii. Tu esti una de-a noastra!

M-am înclinat în fata lui pentru a primi binecuvântarea sa si am plecat.

Menu ma astepta în anticamera. Când m-a vazut, m-a întrebat:

-          Ei, ce ti-a spus fiul lui Dumnezeu? Povesteste-mi repede! Nu înteleg de ce a durat totul atât de mult. N-auzi? Povesteste! Vei primi initierea?

-          Fiul lui Dumnezeu nu vrea sa mi-o dea. Spune ca îmi lipseste experienta vietii terestre.

-          Domnul fie laudat! a exclamat Menu, radiind de bucurie. Este exact ce ti-am spus, initierea nu este pentru tine. Stiam eu!

-          Da, da, Menu, tu stii întotdeauna totul. Dar acum lasa-ma în pace; trebuie sa-mi pun putina ordine în gânduri.

Fara alte cuvinte, ne-am întors la palat.

În noaptea care a urmat nu m-am putut gândi la altceva decât la reprezentantul lui Dumnezeu: Ptahhotep. Stiam ca apartin prin originea mea fiilor lui Dumnezeu, dar a fost un adevarat „eveniment” pentru mine sa-l aud pe El spunând ca este pazitorul sufletului meu. El era si reprezentantul lui Dumnezeu pe pamânt, iar eu puteam vorbi cu el despre gândurile mele cele mai intime la fel cum i-as fi vorbit lui Dumnezeu. Ochii sai patrunsesera atât de adânc în mine, privirea sa iluminase colturile cele mai ascunse ale sufletului meu, iar eu eram fericita. Ce reconfortant este sa stii ca apartii unei fiinte care te întelege fara nici un cuvânt, care nu se poate supara pe tine pentru ca întelege totul dintr-o perspectiva superioara, la fel ca si Dumnezeu însusi. Nu era nevoie sa-i explic ce vreau sa spun, nici de ce fac sau doresc ceva anume, asa cum m-a obisnuit educatia. Ptahhotep întelegea motivele cele mai secrete ale gândurilor mele, ale actiunilor mele, chiar si ale celor de care nu eram eu însami constienta. Cuvintele erau inutile; era suficient sa stau în fata lui. El ma vedea! Spiritul lui mi-a deschis inima, simteam un contact permanent cu el. De altfel, simtisem acest lucru chiar înainte sa-l întâlnesc, am stiut tot timpul ca sunt ghidata de o forta extraordinara. Acum întelegeam ca aceasta forta emana din el. stiam ca ma vede chiar daca nu sunt lânga el. si îi simteam în continuare ochii fixati asupra mea, orice as fi facut si orice as fi gândit. Nimic nu-i putea scapa lui. Da, el vedea si faptul ca nu eram multumita pentru ca mi-a refuzat initierea! Nu! Nu întelegeam de ce trebuie sa fac mai întâi experienta iubirii fizice. Eu nu voi fi niciodata îndragostita. Barbatii nu ma interesau decât atunci când îmi admirau frumusetea. Era singurul lucru pe care îl asteptam de la ei. Si toti faceau acest lucru. Vanitatea mea era satisfacuta, caci se manifesta numai când ma aflam în societate. De îndata ce ramâneam singura, o singura dorinta mai exista în mine: initierea! Nu puteam si nu doream sa astept acele experiente, caci stiam ca nu ma voi îndragosti niciodata.

În seara care a urmat, m-am dus din nou la Ptahhotep, însotita de Menu, mai disperata ca oricând. Menu a ramas în anticamera, iar neofitul m-a condus în gradina, unde Ptahhotep era asezat sub palmieri. M-am înclinat în fata lui; mi-a raspuns la salut, m-a privit – aveam impresia ca priveste prin mine – si a asteptat. Stateam acolo, dar nu spuneam nimic. De ce sa-i mai vorbesc de vreme ce stia totul despre mine. Mi-a citit gândurile, dar m-a lasat sa astept.

În sfârsit, s-a ridicat, si-a pus mâinile pe umerii mei si a spus:

-          De ce ai venit?

-          Parinte al sufletului meu, de ce ma mai întrebi, când stii foarte bine? Sunt nefericita pentru ca mi-ai refuzat initierea. Nu am nici o alta dorinta, nici un alt gând. Doar initierea. Te implor, daruieste-mi-o!

Ptahhotep mi-a mângâiat cu bunatate parul si mi-a spus serios, chiar cu tristete:

-          ?i-am dat raspunsul la aceasta cerere ieri. Calmeaza-te, ai putina rabdare. Gândeste-te la ceea ce ti-am explicat în legatura cu fortele creatoare si traieste la fel ca tinerii de vârsta ta. Ocupa-te de florile tale, de animalele tale, joaca-te si distreaza-te alaturi de ceilalti tineri, fii vesela si nu te mai gândi în permanenta la initiere.

Extrem de tulburata, i-am raspuns:

-          Parinte al sufletului meu, nu ma pot gândi la altceva decât la initiere. Orice as face, totul îmi aminteste de ea. Atunci când îmi privesc florile, când îmi observ broastele testoase, felul în care îsi duc viata cu atâta întelepciune de parca ar fi înzestrate cu ratiune, totul îmi aminteste de mister. Si nu doresc altceva decât sa stiu, sa stiu totul, sa înteleg, sa fiu initiata!

-          Daca broastele testoase ar fi înzestrate cu ratiune, mi-a spus Ptahhotep zâmbind, ele nu si-ar duce viata într-o maniera atât de înteleapta. Nici tu nu vei deveni o înteleapta numai pentru simplul motiv ca esti înzestrata cu inteligenta, chiar prea multa. Încearca sa-ti folosesti aceasta inteligenta pentru a întelege ca este prematur sa primesti acum initierea. Revino la mine dupa ce vei face experientele fizice. Abia atunci îti voi darui initierea.

Era limpede ca lucrurile nu mergeau la fel de usor cu Ptahhotep cum mergeau cu buna mea Menu. Ptahhotep era ferm, iar fortele mele ricosau de el ca sagetile care se loveau de un perete de stânca. M-am înclinat asadar în fata lui si am iesit. Odata ajunsa afara, am raspuns cu rautate la întrebarile lui Menu, înca suparata ca Ptahhotep nu ma considera suficient de matura pentru a primi initierea, constatând cu furie neputinta mea în fata timpului care se întindea în fata mea ca un zid impenetrabil, la fel de invincibil ca si Ptahhotep însusi.

Noaptea care a urmat nu am reusit sa dorm deloc. În ziua urmatoare m-am plimbat tot timpul prin camera, ca un leu în cusca, complet nefericita. Faptul ca ma aflam într-un corp mi-a întunecat constiinta; mi se parea ca traiesc în permanenta în bezna. Doream sa stiu, doream sa primesc initierea! De ce trebuia sa astept? Daca iubirea ma lasa indiferenta acum, ea ma va lasa cu atât mai indiferenta atunci când voi fi initiata, când voi fi omniscienta. Stiam deja ca iubirea fizica este o necesitate a naturii, impusa de dragul perpetuarii speciei. Cum putea constitui un pericol pentru mine faptul ca nu am facut experienta directa a amorului? Eram inteligenta, iar constiinta mea ma va feri de pericole. Nu doream sa cad în capcana naturii, în capcana iubirii. Eram convinsa ca voi sti sa rezist acestei tentatii…

Întreaga zi, gândurile mele s-au învârtit în acelasi cerc vicios. Seara, nemairezistând, mi-am luat voalul si, însotita de Menu, am alergat la Templu. Am vrut sa-i spun ca nu ma tem de aceasta tentatie, ca voi fi puternica, ca îmi poate acorda initierea fara nici o teama.

Ce nebuna eram, ce oarba! Ca si cum el n-ar fi stiut viitorul! Ca si cum n-ar fi stiut cum se vor petrece lucrurile! Dar El se supunea legii divine si trebuia sa ma priveasca cu rabdare cum alerg catre propria mea pierzanie, sa asiste la caderea mea; trebuia sa ajung pe fundul prapastiei înainte sa pot urca din nou, cu ajutorul propriilor mele puteri.

M-a primit din nou în micul salon. Am intrat, m-am înclinat în fata lui si i-am spus cu toata siguranta:

-          Parinte al sufletului meu, am vrut sa ma supun, dar nu pot. Aspir prea tare catre cunoastere, asa ca m-am întors. Nu vad de ce ar trebui sa mai astept de vreme ce sunt convinsa ca voi avea forta necesara pentru a rezista tentatiilor iubirii fizice. Sunt foarte puternica si stiu perfect sa ma controlez. De aceea, te rog sa-mi acorzi initierea.

Ptahhotep si-a închis ochii si a ramas multa vreme nemiscat. Am asteptat nerabdatoare, dar fara sa misc un deget, de teama sa nu-l deranjez.

În fine, el si-a deschis ochii, s-a ridicat si s-a îndreptat catre mine. Mi-a luat mâinile în mâinile sale si mi-a spus:

-          De trei ori mi-ai cerut initierea. Cu tot refuzul meu. De trei ori! Exista o lege care spune ca atunci când cineva din rasa noastra solicita de trei ori initierea, noi nu i-o putem refuza. Acesta este semnul ca initierea este necesara, chiar daca ea reprezinta un mare pericol pentru el. Voi vorbi cu tatal tau si vom decide împreuna un program de pregatire care sa-ti lase suficient timp pentru a-ti putea îndeplini îndatoririle. De regula, neofitii locuiesc la Templu în timpul acestei perioade de pregatire, dar trebuie sa facem o exceptie deoarece în calitatea ta de sotie a faraonului nu-ti poti neglija sarcinile oficiale. Acum du-te în pace.

As fi dorit sa ma arunc la gâtul lui pentru a-i multumi ca m-a acceptat, dar doream sa-i arat ca stiu sa ma controlez. Am ramas asadar nemiscata, cu ochii stralucindu-mi de bucurie. Ptahhotep m-a privit si mi-a spus zâmbind:

-          Se considera ca ceea ce ai gândit este deja facut, nu uita niciodata acest lucru!

-          O, Tata, daca asa stau lucrurile, atunci voi face si în realitate acest gest! Si m-am aruncat în bratele sale, sarutându-i amândoi obrajii si fata sa nobila. Îti multumesc, îti multumesc! Este minunat! Voi fi initiata!

-          Controlul pe care-l ai asupra ta este într-adevar extraordinar! mi-a spus Ptahhotep.

-          Numai în clipa de fata, Tata, i-am raspuns râzând. În fond, tu nu esti numai marele preot, ci si unchiul meu. De aceea, pot sa te sarut, nu? Dar atunci când voi fi initiata, vei vedea ca voi sti sa ma comport demn si serios!

-          Da, da, stiu, mi-a spus Ptahhotep, îmbratisându-ma tandru. Mi-a mângâiat înca odata parul, dupa care m-a condus la poarta. Mi-am luat ramas bun.

De data aceasta, m-am întors la palat sarind si dansând de bucurie, împreuna cu Menu. Eram fericita la maximum. În schimb, când a aflat vestea, Menu a plâns si a gemut, ca si cum as fi fost pe patul de moarte, adumbrindu-mi astfel bucuria. Când a început sa-mi vorbeasca de presentimentele sale sumbre, i-am taiat scurt vorba din gura:

-          Gata! Asculta, Menu. Stiu ca dupa ce am împlinit 16 ani si am devenit sotia faraonului, au dorit sa te îndeparteze de mine. Stii si tu ca potrivit regulilor Curtii, în preajma mea ar trebui sa stea acum doamnele nobilimii. Dupa lungi si dificile discutii cu faraonul, am obtinut permisiunea ca tu sa ramâi alaturi de mine, iar doamnele de la Curte sa nu ma însoteasca decât atunci când ies în public, la plimbare si în timpul ceremoniilor. Dar daca o sa mai continui în acest fel, am sa te alung de lânga mine si am sa te înlocuiesc cu acele doamne. Stiu ca majoritatea dintre ele sunt teribil de plicticoase, dar cel putin nu se baga în treburile mele personale!

Biata mea Menu! Cuvintele mele au facut-o sa se opreasca imediat din plâns. S-a asezat la sol, aproape de patul meu, si m-a privit fara nici un cuvânt, dar cu atâta iubire, anxietate, durere si solicitudine, toate simultan, încât nu m-am putut împiedica sa nu râd. Am sarutat-o si i-am spus:

-          Calmeaza-te, Menu, nu o sa te trimit niciodata de lânga mine, te iubesc prea mult. Tu ai fost si esti singura fiinta care ma iubeste cu adevarat, din toata inima. Vei ramâne întotdeauna cu mine. Fii linistita, initierea nu ma va schimba în rau, dimpotriva! Ptahhotep va avea grija de mine, el va fi întotdeauna cu mine!

Urându-mi noapte buna, Menu a spus:

-          Sper ca initierea sa nu-ti faca vreun rau, dar întotdeauna mi-a fost frica de fulgerele pe care le vad si de tunetele pe care le aud iesind din marile piramide. Sper ca nu vei avea nimic de-a face cu toate acestea.

-          Nu, nu, Menu. Du-te si te culca.

Dar eu am continuat sa ma gândesc la observatia lui Menu. Fulgerele si tunetele care ies din piramide. Era adevarat! Înca din copilarie stiam ca uneori, din piramide ies fulgere si tunete, dupa care ploua în toata tara. Dar acest fenomen parea la fel de natural ca si viata, asa ca nu-i acordasem niciodata prea multa atentie. De altfel, acum, ca voi primi initierea la Templu, voi cunoaste cu siguranta si acest mister.

Cu acest gând solemn, am adormit.

Fiii lui Dumnezeu

A doua zi am fost chemata de faraon. Urma sa-l întâlnesc dupa audiente.

La ora indicata, intendentul a venit ca sa ma conduca la tatal meu.

-          Intra, copila mea, doresc sa-ti comunic ce am stabilit împreuna cu Ptahhotep în legatura cu initierea ta.

-          A venit aici?

-          Nu, mi-a raspuns tata, privindu-ma usor amuzat.

-          Te-ai dus tu sa-l vezi?

-          Nici atât, mi-a spus el zâmbind.

-          Tata, de mult voiam sa te întreb: cum poti comunica tu cu Ptahhotep de vreme ce el nu vine la tine si tu nu te duci la el? Am observat de multe ori ca îmi spuneai lucruri care ar fi presupus lungi întrevederi cu el, desi tu nu iesisesi din palat iar el nu venise sa te vada. Cum este posibil asa ceva?

Înca din copilarie, tata era obisnuit cu întrebarile mele. Cu rabdarea sa obisnuita, mi-a raspuns:

-          Tu ai o oglinda, nu-i asa? ?i-ai vazut vreodata capul în oglinda?

-          Evident, tata, îmi vad capul în fiecare zi, atunci când Menu vine sa îmi pieptene parul.

-          Si ce ai observat? m-a întrebat tata.

-          Ca am un craniu mult mai alungit decât cel al fiilor oamenilor. Dar si tu, Ptahhotep si majoritatea celor care apartin rasei noastre, a fiilor lui Dumnezeu, cum ni se spune, aveti aceeasi forma a capului. Cu totii avem aceasta trasatura caracteristica ce poate fi remarcata chiar si sub coafurile complicate sau sub ornamentele pe care le purtam. De unde vine ea? De ce este diferit capul nostru de cel al oamenilor?

-          Asculta-ma, copilul meu, si o sa întelegi multe din lucrurile care se întâmpla aici, pe pamânt. Dar trebuie sa stii mai întâi câte ceva despre felul în care s-a dezvoltat planeta noastra.

La fel ca toate corpurile celeste din univers, ca tot ceea ce traieste pe aceste corpuri celeste, pamântul se supune legilor schimbarii constante. Din sursa primordiala eterna emana fortele divine creatoare, care patrund pâna la nivelul materiei, în valuri din ce în ce mai mari, ceea ce înseamna ca materia este formata de aceste forte. Acest proces atinge apogeul la nivelul ultra-materiei, când, automat, se inverseaza. Astfel, procesul de spiritualizare reîncepe, iar materia redevine energie. Dar acest proces dureaza o eternitate. Aceste schimbari au loc la intervale regulate, dar atât de lent încât o viata umana nu este suficient de lunga pentru a le putea remarca si observa. Totusi, atunci când o asemenea schimbare este pe punctul de a se produce, dupa ce a fost pregatita timp de mii de ani fara a fi observata, ea se manifesta destul de brusc. Noi traim acum într-o asemenea epoca de tranzitie, în timpul careia modificarile devin perceptibile. Asa se explica de ce pe pamânt exista multi oameni cu craniul rotund, care sunt ghidati si guvernati de suverani care le sunt infinit superiori din punct de vedere spiritual, si al caror corp difera. Ei au o statura mai fina si un craniu mai alungit.

A existat odata pe pamânt o rasa complet diferita de cea a oamenilor de astazi. Ea manifesta în întregime legea spiritului, si nu pe cea a materiei, asa cum se întâmpla cu rasele umane actuale. Constiinta sa era ridicata pe nivelul divin si ei îl manifestau pe Dumnezeu aici, pe pamânt, fara sa cada vreodata pe nivelul corpului, al egoismului. Datorita puritatii sale divine, aceasta rasa si-a meritat cu adevarat numele de „copii ai lui Dumnezeu”.

Întreaga lor viata se baza pe spiritualitate, pe iubire, pe altruism. Dorintele si pasiunile fizice nu le umbreau niciodata spiritul. Membrii acestei rase superioare cunosteau toate misterele naturii, inclusiv toate energiile lor personale, pe care le pastrau sub controlul spiritului. Astfel, ei aveau facultatea de a supune natura si de a-i orienta fortele asa cum doreau. Cunoasterea lor era nesfârsita. Nu trebuiau sa-si câstige pâinea prin munca, punând fortele naturii sa lucreze în locul lor.

Ei cunosteau toate legile naturii, secretele materiei, dar si ale propriei lor fiinte, dar mai ales puterea spiritului. Stiau cum se poate transforma o energie în materie si cum se poate transforma materia în energie. Au construit pe pamânt instalatii si instrumente cu ajutorul carora puteau stoca, pune în miscare si utiliza în functie de nevoile lor nu numai toate fortele naturii, dar si propriile lor energii spirituale. Traiau în pace, fericiti, si domneau asupra unei mari suprafete a pamântului.

Tot la vremea respectiva mai existau pe pamânt si alte fiinte, care semanau cu fiii lui Dumnezeu, dar erau înzestrate cu un corp mult mai material si aveau un nivel de constiinta mult inferior. Având spiritul obtuz, constiinta lor se identifica în totalitate cu corpul lor. Ei traiau în paduri, se luptau între ei si cu animalele naturii. Erau asa-numitii oameni primitivi. Rasa fiilor oamenilor, asa cum o vezi în tara noastra, reprezinta o încrucisare a celor doua rase din acea vreme. Dupa cum îti spuneam, legea care domneste în univers este legea miscarii si a schimbarii. Pamântul se gaseste astazi într-o perioada de materializare, ceea ce înseamna ca energia divina creatoare se ancoreaza din ce în ce mai profund în materie, ceea ce face ca pe pamânt, puterea sa cada putin câte putin în mâinile raselor mai materialiste. Rasa superioara se stinge încetul cu încetul. Ea paraseste materia si se retrage într-un plan spiritual. Ea va lasa astfel umanitatea singura pentru un timp – care la nivel terestru poate sa însemne câteva mii de ani – pentru ca aceasta sa poata avansa si pentru a se putea dezvolta independent, fara un control de sus, prin propriile sale forte. Asa se face ca reprezentantii rasei animalice primitive trebuie sa se înmulteasca, potrivit legii divine, devenind din ce în ce mai puternici, pâna când vor ajunge sa domneasca pe pamânt. Dar înainte de a parasi aceasta planeta, rasa superioara are datoria sa implanteze fortele sale spirituale în rasa inferioara, pentru a-i permite, dupa un foarte lung proces si potrivit legilor ereditatii, sa se ridice din nou deasupra materiei. De aceea, numerosi fii ai rasei divine s-au sacrificat: ei au procreat copii împreuna cu fiicele oamenilor. Acest prim amestec si încrucisarile care au urmat au dat nastere unor indivizi foarte diversi, care au format în timp noi rase. Energia divina a fiilor lui Dumnezeu si marea forta fizica a fiicelor oamenilor au dat nastere unor descendenti de o mare varietate. Pe de o parte au aparut uriasii fizici, pe de alta uriasii spirituali. Au existat de asemenea titanii fizici, care au mostenit de la mama lor un creier primitiv, subdezvoltat. Forta creatoare a tatalui lor s-a manifestat astfel pe plan material, si ei au capatat niste corpuri incredibil de puternice. În mod natural, si-au utilizat forta fizica monstruoasa pentru a-i supune pe cei mai slabi decât ei, iar natura lor animalica a facut din ei niste tirani temuti de toata lumea. Au existat însa si uriasi spirituali, care au manifestat forta creatoare mostenita prin centrii lor cei mai elevati, de la nivelul creierului, nu al corpului. Acestia au primit misiunea de a ghida, pentru înca un timp, rasa primitiva atât de apropiata de materie, precum si rasele hibride care au rezultat din încrucisarile de care ti-am vorbit. Acesti ghizi spirituali i-au învatat despre stiinte si arta, au pus bazele unei culturi superioare, le-au dat exemplul iubirii divine, al dezinteresarii si grandorii spirituale. Asa se explica de ce astazi unele tari sunt guvernate de despoti si tirani, în timp ce în altele mai domina înca întelepciunea si iubirea. Dar si acestea vor disparea curând, iar umanitatea nu va mai avea decât istoria, legendele sau traditiile pentru a vorbi despre marii Initiati si despre stiintele secrete. Totusi, prin gratia legii ereditatii, este posibil ca pâna si în perioadele cele mai cumplite ale pamântului din când în când câte un fiu al lui Dumnezeu sa renasca într-un trup uman, pentru a-i arata umanitatii cum poate iesi din întuneric si din nenorocire.

-          Tata, tara fiilor lui Dumnezeu este tara noastra?

-          Nu, copila mea. Continentul care a fost cândva patria fiilor lui Dumnezeu a fost complet distrus. Numarul descendentilor rasei divine s-a diminuat treptat, membrii ei si-au abandonat învelisul material si ei nu s-au mai reîncarnat. Astazi nu au mai ramas decât câtiva, în diferite puncte ale pamântului, cu scopul de a le transmite puterile lor oamenilor care devin tot mai puternici. Încrucisarile dintre cele doua rase au dat nastere unor indivizi care au mostenit de la tatal lor cunoasterea magica si de la mama lor egoismul fizic animalic. Ei s-au infiltrat în Templu, unde au primit – gratie cunoasterii lor – initierea, pe care au redus-o însa la nivelul magiei negre. Altfel spus, au utilizat în scopuri personale energiile proprii si fortele naturii, pe care au învatat sa le amplifice cu ajutorul instalatiilor si instrumentelor din Templu. Fiii lui Dumnezeu care înca mai salasluiau în aceasta parte a lumii si-au dat seama ce se va petrece, caci energiile îi distrug fara mila pe aceia care le folosesc într-o maniera satanica si egoista, în locul celei divine si dezinteresate. Ei stiau ca magicienii negri alearga cu pasi repezi catre propria lor autodistrugere. Din pacate, orbirea si lacomia lor au generat un dezastru generalizat. De aceea, ultimii fii ai lui Dumnezeu au construit barci imense, perfect închise si izolate, pentru a rezista energiilor care au penetrat si dezintegrat materia. În secret, ei si-au transportat acolo o parte din instrumentele lor, apoi si-au urcat familiile si animalele domestice, au închis toate deschizaturile si au parasit aceasta parte a globului care urma sa fie inexorabil distrusa. Unii au pornit catre nord, altii catre est, unii catre sud, si în sfârsit, au existat unii care au ajuns aici, în vest.

Magicienii negri au pierdut curând controlul asupra instrumentelor lor. Ei ar fi trebuit sa conduca fortele divine cosmice cele mai elevate prin aceste instrumente, înmagazinându-le aici, caci singura sursa a acestei forte pe pamânt este fiinta umana însasi. Dar cu cât acesti oameni deveneau mai lacomi si mai meschini, cu atât calitatea fortei cu care îsi încarcau instrumentele scadea. Într-o zi, dupa ce fiii lui Dumnezeu se îndepartasera deja, dezastrul s-a produs: unul din magicienii negri a dirijat involuntar catre propriul sau corp energia capabila sa dezintegreze materia, adica sa o transforme într-o alta forma de energie. Odata procesul declansat, aceasta materie transformata în energie a actionat ca o forta distrugatoare, propagându-se pretutindeni în jur, pâna când a dematerializat totul. În acest fel, întregul continent a fost distrus. O serie de energii noi, care au rezultat din aceste procese, au frânat si pâna la urma au oprit complet aceste forte ale dezintegrarii.

Toata aceasta parte dematerializata a  devenit astfel o energie radioactiva care a atins mai întâi limitele atmosferei terestre, dupa care a revenit pe pamânt retransformata în materia din care a provenit. Dupa diferite modificari, aceasta masa uriasa a recazut pe pamânt într-o forma nediferentiata, ca o tromba de apa si noroi care parea sa nu mai înceteze niciodata.

Aceasta bresa imensa deschisa în trupul pamântului a lasat cale libera oceanelor. Pamântul solid al celeilalte emisfere s-a crapat sub efectul catastrofei, iar continentele si-au modificat pozitia pentru a mentine echilibrul planetei. În acest fel, s-a ajuns la configuratia geologica actuala. O parte din continentul pierdut se regaseste în tara noastra acoperit de un mare desert, iar pericolul ca vânturile sa spulbere nisipul de aici si sa acopere pamântul fertil ramâne destul de amenintator.

În barcile lor, fiii lui Dumnezeu aveau instrumente speciale care le-au permis vaselor sa nu fie scufundate. Ei au putut depasi astfel toate dificultatile, iar în cele din urma au debarcat fara probleme. În diferitele regiuni ale pamântului în care au ajuns au dat nastere unor noi civilizatii.

Cunoasterea, întelepciunea si iubirea lor au facut ca popoarele indigene sa-i accepte repede. Ei le-au devenit suverani si au fost adorati ca zei sau semizei. Prima lor preocupare a fost sa creeze niste constructii în care sa-si adaposteasca instrumentele secrete si sa le protejeze de lumea exterioara, izolând astfel energiile extrem de puternice stocate aici. Aceste edificii sunt cunoscute sub numele de piramide si pot fi vazute în diferitele parti ale lumii în care au ajuns fiii lui Dumnezeu, împreuna cu ceea ce au putut salva din echipamentul lor.

Am ascultat cu cea mai mare atentie relatarea acestor evenimente tulburatoare. Multe lucruri pe care nu le întelesesem pâna atunci mi-au devenit acum clare. Îmi ramasese totusi o întrebare asupra careia am reflectat multa vreme:

-          Cum au facut fiii lui Dumnezeu ca sa aduca, apoi sa ridice si sa aseze la locul lor imensele blocuri de piatra?

-          Adu-ti aminte, copila mea, ceea ce ti-am spus: fiii lui Dumnezeu nu lucrau cu puterile lor fizice, ci puneau la treaba fortele naturii. Chiar si astazi mai dispunem înca de o parte din instrumentele prin care putem neutraliza sau amplifica forta gravitatiei terestre, în functie de scopul propus. În acest fel, putem face ca un obiect sa-si piarda greutatea, sau dimpotriva, sa si-o amplifice. Chiar si un copil ar putea deplasa cu mânutele sale un bloc de piatra astfel eliberat de greutatea sa. Marile barci au putut fi astfel supraîncarcate fara pericol cu aceste blocuri, caci ele fusesera iradiate multa vreme pentru a li se reduce greutatea. Toate constructiile extraordinare care exista astazi în lume – si pe care forta umana nu le-ar fi putut construi niciodata – au fost realizate în acest fel de catre fiii lui Dumnezeu.

Oriunde au debarcat fiii lui Dumnezeu, ei au dat nastere unor culturi elevate. Pretutindeni unde domnesc astazi, ei îi ghideaza pe oameni cu o iubire dezinteresata si accepta sacrificiul de a mai ramâne o vreme pe pamânt pentru a le transmite oamenilor o parte din fortele si din cunostintele lor spirituale. Altadata, faraonul si marele preot era una si aceeasi persoana, care era ghidul spiritual si lumesc al oamenilor. Apoi, odata ce cultura si prosperitatea s-au amplificat, tara a capatat o importanta din ce în ce mai mare. Fiii lui Dumnezeu s-au decis atunci sa-si împarta îndatoririle. Unul dintre ei a preluat guvernarea lumeasca a tarii, în timp ce altul – întotdeauna conducatorul rasei – si-a asumat sarcina de ghid spiritual. De atunci lucrurile nu s-au mai modificat. Faraonul guverneaza tara, în timp ce marele preot îsi îndeplineste îndatoririle la Templu. El este pazitorul cunoasterii în toate domeniile. Si cum întreaga cunoastere se naste dintr-o unica sursa, el confera initierea în stiinte, în arte, iar în interiorul Templului, marea initiere, aceea în „Arta fara arta, sau arta spiritului”.

Ai aflat acum de ce oamenii din popor au forma capului diferita de a cea a fiilor lui Dumnezeu, care înca alcatuiesc astazi familia regala. Noi, cei cu capul alungit, nu ne utilizam inteligenta decât în mica masura, caci noi putem face experienta directa a adevarului, prin vederea noastra interioara. Fruntea noastra nu este foarte bombata, deoarece centrii cerebrali – sediul facultatii gândirii – sunt dezvoltati numai atât cât sa putem percepe si trai constient impresiile exterioare. Ei reprezinta instrumentele fizice ale manifestarii spirituale. Acesti centri ne permit sa ne ridicam constiinta pe nivelul divin si ne confera toate calitatile si facultatile care ne deosebesc de fiii oamenilor. Constiinta oamenilor face ca ei sa traiasca în timp si spatiu. Desi avem un corp terestru, noi ne bucuram de o perfecta libertate spirituala, fiind eliberati de timp si de spatiu. Prin forta constiintei divine si cu ajutorul acestor centri, noi ne putem deplasa liber prin timp si prin spatiu. La vointa, noi ne putem chiar deplasa în trecut sau în viitor, caci în aceasta stare, noi putem experimenta trecutul sau viitorul ca si cum ar fi vorba de prezent.

La fel, noi putem matura obstacolele care ne stau în cale în spatiu, trimitându-ne constiinta oriunde dorim. În aceasta stare nu mai exista „aici” sau „acolo”. Nu mai exista decât prezentul absolut, caci trecutul si viitorul – aici si acolo – nu sunt decât aspecte sau proiectii diverse ale unei realitati unice, FIIN?A eterna si omniprezenta, Dumnezeu!

Prin venele tale curge sângele ambelor rase. Tu ai mostenit caracteristicile rasei noastre, dar si pe cele hibride ale mamei tale. Din nefericire pentru tine, centrii tai superiori s-au trezit mult prea devreme, înainte sa poti realiza experientele terestre, transcenzând astfel natura ta pe jumatate pamânteana. Esti nefericita tocmai pentru ca te simti prizoniera în timp si spatiu, între aici si acolo. Spiritul se trezeste în tine si aspira catre starea sa naturala de libertate. Vei învata însa sa-ti utilizezi constient organele superioare, care nu sunt înca plenar active în tine. Vei dobândi astfel facultatea de a intra în contact cu toti cei din rasa ta în orice moment, de a comunica telepatic cu ei.

În acest fel procedez si eu atunci când doresc sa-l gasesc pe fratele meu Ptahhotep si pe toti ceilalti fii ai lui Dumnezeu care mai exista pe pamânt, când doresc sa comunic cu ei; noi ne schimbam ideile într-o unitate de constiinta perfecta mult mai bine decât daca am face-o pe planul terestru cu ajutorul laringelui, al limbii si al urechilor. Ne putem descoperi în constiinta noastra oriunde si oricând. Ne dam imediat seama daca celalalt este ocupat, daca este concentrat asupra altui scop, si nu îl deranjam decât daca exista un mesaj foarte important de transmis. Altminteri ne retragem. Nu este greu sa întelegi de ce numai fiintele perfect dezinteresate pot poseda asemenea facultati. Daca fiii oamenilor, lacomi si egoisti cum sunt, ar fi capabili de o asemenea facultate, ar rezulta un haos atât de mare încât toate organele lor subtile ar fi distruse.

În general, în fiecare seara, dupa ce ne-am îndeplinit îndatoririle de peste zi, ne reunim în spatiul constiintei noastre, iar aceasta unitate ne permite sa vedem gândurile noastre. Ne întâlnim astfel instantaneu, lucru care în lumea tridimensionala ar lua foarte mult timp!

Dupa ce discutam de sarcinile pe care le avem în aceasta lume, patrundem cu constiinta noastra pe nivelul dimensional al omni-constiintei, pentru a primi de la sursa divina primordiala o cantitate proaspata de energie vitala. În aceasta stare si în unitatea divina primordiala, noi devenim una cu toate creaturile vii – cu Totul – cu FIIN?A eterna, deci cu esenta însasi a întregii manifestari, inclusiv cu tine. Numai fiintele care traiesc înca în lumea tridimensionala nu sunt constiente de aceasta esenta. Va veni însa ziua când fiecare fiinta se va trezi din lungul sau somn cu o forta vitala reînnoita, indiferent daca va sti sau nu ca aceasta forta emana din sursa primordiala divina.

Asadar, vei primi initierea. Te angajezi astfel pe o cale lunga si grea. Va trebui sa parcurgi aceasta cale aici, pe pamânt, dupa ce Ptahhotep si cu mine vom parasi lumea tridimensionala si vom evolua ca spirite în sfera pamântului. Eu am alte sarcini decât Ptahhotep. De aceea, el va fi ghidul sufletului si al spiritului tau. Dar noi vom ramâne legati în unitatea eterna. Ar fi fost mai bine daca ai fi avut rabdare. Dar tu esti cea care esti, iar felul tau de a fi îti determina destinul si viitorul. Noi nu putem interveni. Forta care emana din unitate te va însoti pretutindeni si te va ajuta în momentele dificile.

Întrucât trebuie sa îti îndeplinesti îndatoririle de sotie a faraonului, nu vei putea locui la Templu în timpul perioadei de initiere, la fel ca ceilalti neofiti. Dar te vei putea duce în fiecare dimineata pentru a primi instructiuni si sarcini, îti vei face acolo exercitiile în compania celorlalti neofiti, iar seara te vei întoarce la palat. Atunci când vor avea loc ceremonii oficiale, fa în asa fel încât sa fii alaturi de mine la momentul oportun. Mâine dimineata te poti prezenta deja în fata lui Ptahhotep.

Mai aveam înca o întrebare pe suflet, iar tata m-a privit întrebator:

-          Tata, mi-ai spus ca pentru a-si propaga fortele spirituale, fiii lui Dumnezeu au avut relatii cu fiicele oamenilor. Dar nu a fost posibil si invers, ca fiicele lui Dumnezeu sa aiba relatii cu fiii oamenilor? De ce numai fiii lui Dumnezeu au putut avea copii cu fiicele oamenilor, si nu si invers?

Tata si-a fixat privirea profunda în ochii mei:

-          Graveaza-ti raspunsul în memorie si nu-l uita niciodata. Daca vei întelege corect acest adevar, vom putea – poate – sa-ti schimbam destinul în bine. Daca iei dintr-un pahar cu vin rosu o picatura si o amesteci cu vinul alb dintr-un alt pahar, vinul rosu din primul pahar ramâne la fel de pur ca si înainte. În schimb, vinul alb nu mai este un vin alb pur, ci un amestec de vinuri. De acum înainte, ori de câte ori vei servi din vinul alb, vei servi de fapt dintr-un amestec de vinuri alb si rosu. Întelegi, copila mea?

-          Da, tata, înteleg. Asta înseamna ca sângele unui fiu al lui Dumnezeu de rasa pura ramâne pur chiar daca procreeaza copii cu o fiica a oamenilor. Dar sângele unei fiice a lui Dumnezeu de rasa pura ar deveni amestecat daca ea ar da nastere unor copii ai unui fiu al oamenilor. Si astfel, ea ar deveni la fel ca si copiii carora le va da nastere.

-          Pastreaza viu acest adevar în fiecare clipa a viteii tale, mi-a mai spus tata, dupa care s-a ridicat, eu m-am înclinat în fata lui, iar el m-a binecuvântat.

Am parasit camera pastrând în inima mea unitatea spiritului.

Click aici pentru prima parte

Click aici pentru partea doua

Click aici pentru partea treia

Click aici pentru partea patra

Click aici pentru partea cincea

Click aici pentru partea saptea

Click aici pentru partea doua

Click aici pentru partea treia

Click aici pentru partea patra

Click aici pentru partea sasea

Legamântul

Treptat, am început sa-mi dau seama ca spiritismul nu mai are ce sa-mi ofere. Experientele pe care le facusem îmi deschisesera portile sufletului uman, si unul din lucrurile pe care le-am observat cu consternare a fost sa vad cât de singur este omul în imensa obscuritate a ignorantei sale. Mediumitatea mi-a permis sa patrund în domeniul extraordinar al inconstientului. Mi-am disecat literalmente fiinta si am refuzat sa ma las orbita de tot felul de teorii vagi si nesigure. Cu cutitul în mâna, am progresat pas cu pas prin aceasta jungla. În cele din urma, spiritismul m-a condus la studierea psihologiei. ?i cum la vremea respectiva nu aveam nici o idee despre profunda cunoastere psihologica a orientalilor – a indienilor si a chinezilor –, am început prin a studia psihologia occidentala.

Atunci când urmarim cu seriozitate sa obtinem ceva si îi consacram obiectivului nostru toate eforturile noastre, destinul ne ajuta si ne ofera asistenta. Dupa ce am dobândit o pregatire teoretica profunda, am intrat în contact cu medicul-sef al azilului psihiatric de stat. Acesta m-a ajutat sa-mi perfectionez cunostintele prin practica. Am obtinut autorizatia de a studia bolnavii din acest azil, indiferent de sectia în care se aflau, inclusiv nebunii furiosi de ambele sexe.

Într-o seara, m-am întors acasa si am ramas multa vreme singura încercând sa-mi pun ordine în idei. Era îngrozitor ceea ce vazusem în acest azil. Oribil! Infernul lui Dante nu era nimic prin comparatie cu ceea ce se petrecea aici. Oare câti bolnavi de pe acest pamânt – închisi sau nu – sufereau în acest fel? Oare câti oameni sanatosi sufereau din cauza acestora bolnavi, pierzându-si propria sanatate si propria energie? Câti bolnavi nu îi înseala pe ignorantii naivi prin comportamentul lor aparent normal si prin faptul ca nu poarta pe frunte banderola de bolnav mintal? Ei ocupa uneori functii înalte, se casatoresc cu persoane încrezatoare si inocente, dupa care îsi distrug familia, prietenii, mari întreprinderi sau tari întregi.

Am vazut de multe ori infernul, am contemplat oceanul suferintei si am constatat neputinta umanitatii în fata acestei dureri nemasurate…

Trebuia sa fac ceva! Oamenii trebuie sa cunoasca pericolele care îi pot conduce la bolile mentale. Toti cei sanatosi trebuie sa se uneasca pentru a combate împreuna aceasta posibilitate cumplita.

Munca mea alaturi de bolnavi mi-a revelat secretele cele mai profunde ale unor oameni si ale unor familii dintre cele mai diverse. Am fost nevoita sa recunosc cu stupefactie caci în lume exista mai multi bolnavi decât oameni sanatosi. Nu mai vorbesc de anomaliile si tulburarile mentale pe care le poarta atâtia oameni de pe strada… Mi-am dat seama însa si de faptul ca majoritatea acestor oameni ar fi putut fi salvati printr-un tratament adecvat sau printr-o simpla schimbare de mediu; acest lucru marunt ar fi fost de multe ori suficient pentru a le purifica psihicul, redând fericirea familiei lor.

Am ramas astfel cu gândurile mele si m-am întrebat la ce rezultat s-ar putea ajunge daca fiecare om sanatos s-ar dedica acestei cauze. Mi-am dorit atunci din toata fiinta mea sa ma consacru acestei munci de alinare a acestei suferinte. Dar cum si de unde sa încep?

Unde puteam gasi ajutorul necesar?

Atunci când mi-am pus aceasta întrebare, am avut subit impresia unei prezente alaturi de mine. Exercitiile de transmisie a gândurilor si experientele de spiritism îmi rafinasera nervii într-o masura atât de mare încât daca as fi fost condusa cu ochii legati într-o camera, as fi putut spune daca în ea exista cineva, definindu-i chiar caracterul. De aceea, am recunoscut imediat în mine acea furnicatura asemanatoare curentului electric care ma avertiza de prezenta unei fiinte straine. Am simtit apoi o senzatie familiara, desi nu stiam înca de unde cunosteam aceasta vibratie nobila, pura si atât de puternica… Am auzit apoi din nou în mintea mea acea voce care îmi era atât de draga:

-          Unde poti gasi ajutor? E simplu: în tine! Nu ai înteles înca faptul ca raul apare întotdeauna pentru ca voi asteptati ajutorul din exterior? ?i cum toata lumea asteapta sa primeasca un ajutor din exterior, fara sa-l si ofere însa, nimeni nu-l poate practic primi. Dimpotriva, daca toata lumea si-ar oferi ajutorul celor din jur, toata lumea l-ar putea primi. În acest fel simplu, pamântul ar putea fi eliberat de toata aceasta suferinta.

I-am raspuns vocii interioare.

-          Nu stiu cine esti si ce tip de forta reprezinti. Nu îti aud decât vocea, care îmi spune întotdeauna adevarul. Tu îmi cunosti gândurile si îmi vezi fiinta care pare invizibila în ochii celorlalti. Nu trebuie deci sa-ti mai spun cât de mult îmi doresc sa-mi consacru fiinta alinarii suferintei celor din jur. Chiar daca nu reprezint decât un fir de nisip, as dori ca acest fir sa-si multiplice forta de a-i ajuta pe ceilalti. Altminteri, viata mea nu ar mai avea nici un sens, iar eu nu mi-as putea gasi bucuria atâta vreme cât voi purta în mine suferinta celor din jur. Doresc sa contribui si eu la mântuirea pamântului!

-          Atentie, mi-a raspuns vocea interioara. Fii prudenta atunci când rostesti asemenea cuvinte frumoase! Sa contribui la aceasta opera înseamna spirit de datorie, de abnegatie si de sacrificiu. Va trebui sa-ti elimini toate imperfectiunile personale! Sa nu uiti niciodata ca trebuie sa veghezi în permanenta, ca nu poti sa-ti permiti nici cea mai mica încalcare a legilor eterne. Vei fi supusa din nou tuturor tentatiilor în fata carora ai cedat pâna acum, si vai tie daca nu vei fi victorioasa! Nici un muritor nu are dreptul sa se joace cu legile divine. Nu vei putea sa-ti mai folosesti niciodata în scopuri egoiste puterile dobândite prin aceasta munca. Va trebui sa renunti la orice sentiment personal si sa renunti sa mai privesti realitatea dintr-o perspectiva subiectiva. Fii deci atenta! Este mai bine sa-ti traiesti viata la fel ca ceilalti oameni decât sa esuezi ca artizan al acestei mari opere. Acesta este un avertisment!

-          Nu mi-e frica, am raspuns eu. Persoana mea nu ma mai intereseaza. Nu mai am nici o dorinta personala. Dupa tot ce am vazut si dupa tot ce am învatat, nu mai pot resimti nici o bucurie pe acest nivel. Nu mi-e teama de tentatii. Voi rezista în fata lor, caci nu îmi mai fac iluzii. Doresc sa contribui la aceasta mare opera!

Dupa câteva clipe de tacere, m-am simtit învaluita de o iubire infinita, dupa care vocea mi-a spus:

-          Recunosc încrederea pe care o ai în tine, copila mea, dar de aceasta data ai grija sa nu mai uiti de tine…

Am ramas asezata pe canapea, mi-am scuturat fruntea si am privit în jurul meu, dar camera era goala. Cine fusese? De unde venea aceasta forta care îmi vorbea cu aceasta voce atât de familiara? De unde cunosteam aceasta voce, de unde îmi cunostea ea încrederea mea în sine, si când uitasem de mine, astfel încât de aceasta data sa trebuiasca sa fiu mai prudenta?

Nu am primit nici un raspuns.

Lumini

Au trecut zilele, saptamânile, lunile… Asteptam un semn, o indicatie pentru a sti ce trebuia sa fac, care erau datoria si sacrificiul pe care trebuia sa le fac si pe care le anuntase vocea celui invizibil; dar vocea a ramas tacuta…

Am încercat de multe ori sa recreez mediul necesar pentru a retrai aceste furnicaturi în tot corpul, ca si cum as fi fost scaldata în apa minerala, sa-mi deschid complet simturile în fata acestei voci… dar nu am reusit.

Eram uimita. Se pare ca degeaba asteptam. Pe de alta parte, nu-mi convenea sa pierd timpul degeaba. Mi-am spus asadar ca cel mai bun lucru pe care îl puteam face era sa revin la preocuparile mele terestre si sa mi le îndeplinesc cât mai bine, în speranta ca voi recepta din nou vocea interioara, primind de la ea instructiunile necesare pentru a putea contribui la marea opera. Am intuit ca daca doream sa cunosc cu precizie adevarul, trebuia sa ma purific de orice forma de egoism, la fel cum geamul ferestrei trebuie sa fie perfect curat pentru a lasa sa patrunda în interior lumina soarelui în toata splendoarea ei. Primul pas pe care trebuia sa-l fac era deci acela de a afla ce zace în mine. Am înteles ca nu ma voi purifica perfect decât atunci când ma voi cunoaste pe mine însami.

Am început asadar sa cercetez si sa analizez sursa si cauza tuturor gândurilor, cuvintelor si actiunilor mele. Ca forta inconstienta opera în mine? De unde proveneau gândurile mele? Cine dorea sa pronunt cutare sau cutare cuvânt? De ce doream sa fac o anumita actiune, si nu alta? Daca ceva îmi facea placere, examinam motivele care stateau la baza acestei placeri. Daca ma simteam deprimata sau mânioasa, doream sa cunosc ratiunile acestui lucru. Daca o persoana mi se parea simpatica sau antipatica, ma analizam imediat pentru a-mi da seama care sunt caracteristicile responsabile de simpatia sau antipatia mea. Ma observam în permanenta, pentru a afla de ce faceam cu placere anumite lucruri, în timp ce altele îmi repugnau. Atunci când simteam nevoia sa vorbesc, doream sa constientizez motivele pentru care simteam aceasta nevoie, iar atunci când taceam, de ce anume nu aveam pofta sa vorbesc. Am asezat sub lupa fiecare cuvânt care îmi iesea pe buze pentru a sti daca era adevarat si daca nu putea rani pe altcineva. Eu eram cauza efectelor pe care le produceau cuvintele si actiunile mele. De aceea, încercam întotdeauna sa ma pun în locul celui cu care vorbeam: ce as simti eu daca el mi-ar spune cuvintele pe care tocmai ma pregateam sa i le spun eu? Îmi pastram controlul în permanenta, fara sa-mi permit nici cel mai mic ragaz.

Acest proces continuu de autoobservare m-a ajutat sa constientizez nenumarate comori. Putin câte putin, am învatat sa cunosc lumea magica a subconstientului, dar si pe cea a constiintei. Am recunoscut manifestarile diverse ale fortei unice în instinctele cele mai inferioare, la fel ca si în Sinele spiritual cel mai elevat. Am înteles ca avem cu totii optiunea de a ne identifica cu propriile noastre instincte, sau de a le controla, adica de a ramâne noi însine! Am învatat ca nu este liber decât acela care îsi controleaza si îsi stapâneste instinctele, si care nu devine sclavul pasiunilor, poftelor si dorintelor sale.

În afara acestei autoanalize, mi-am continuat studiile de psihologie si de filosofie, fara sa neglijez nici gravura pe lemn si pianul. Activitatea artistica reprezinta una din ocaziile cele mai bune de a te scufunda în sine si de a reflecta asupra celor mai variate probleme.

Într-o zi, am primit vizita unui critic de arta care a privit mobilele pe care le sculptasem. Deasupra patului se afla un faun care cânta la flaut. Estetul m-a întrebat daca facusem mai întâi un model din lut. I-am raspuns ca nu stiam sa modelez lutul si ca sculptasem figurina direct în lemn.

-          Nu am facut altceva decât sa îndepartez lemnul care era în plus.

-          Ati studiat cumva anatomia? M-a întrebat el.

-          Nu, nu am decât studii muzicale. Nu as fi avut cum sa urmez doua academii în acelasi timp.

A continuat sa-mi priveasca gravurile, apoi a spus:

-          Mare pacat ca nu sunteti sculptor!

-          Fara studii, voi ramâne întotdeauna o amatoare, dar nu mai pot frecventa Academia de Arta, caci am un sot si un copil de crescut, si nu doresc sa-i neglijez.

-          Asteptati o clipa, mi-a spus, voi încerca sa-l conving pe directorul Academiei de Arta sa va lase sa frecventati – în mod cu totul exceptional – exclusiv cursurile de sculptura. De altfel, nici nu aveti nevoie de celelalte cursuri. Cred ca voi reusi sa îi fac pe cei de acolo sa va accepte ca studenta.

Si astfel am devenit studenta la Academia de Arta, iar apoi adepta celui mai mare sculptor al epocii noastre. Când m-am prezentat la el, m-a privit cu atentie, mi-a examinat fata, si, surprins, mi-a spus:

-          Ce interesant, este pentru prima oara când vad niste ochi egipteni la o fiinta vie! Stiati ca aveti ochi egipteni?

-          Nu, i-am raspuns eu, nici macar nu cunosc diferenta dintre ochii obisnuiti si cei egipteni.

-          Deschiderea ochilor egipteni se întinde pe lungime si pe laterala. De aceea, pleoapele lor sunt asezate cu totul altfel decât cele ale occidentalilor. Daca privesti un tablou îti poti da seama imediat, gratie acestei caracteristici, daca este vorba de o opera egipteana sau nu. Nu as fi crezut niciodata sa întâlnesc asemenea ochi la o persoana vie, caci ei nu se mai întâlnesc nici macar la egiptenii de astazi. Nu mai pot fi vazuti decât în picturile sau sculpturile egiptene antice. Acelasi lucru este valabil si în ceea ce priveste craniul alungit si tipic egiptean. De unde ai asemenea ochi?

I-am surâs politicos:

-          Nu stiu, maestre, poate ca e ceva atavic?

Mi-a zâmbit la rândul lui si mi-a dat prima mea sarcina…

A trecut un an, si într-o zi a venit în studioul în care lucram – avea mai multe asemenea studiouri – si mi-a spus:

-          Începând de astazi nu mai îmi datorezi nici un onorariu. Daca nu dispui de un atelier personal, poti sa îl folosesti pe acesta. Poti lucra liber, ca o artista independenta. Nu mai ai nevoie de sfaturile mele, ci doar de practica, pentru a te putea exprima cât mai bine în sculptura ta.

I-am multumit pentru oferta sa amabila. Aveam acasa un studio în care expusesem de mai multe ori. Mi-am continuat acolo munca de creatie. Profesorul mi-a ramas însa prieten si a continuat sa vina din când în când sa vada cum progresez.

Aceasta activitate ma facea cu adevarat fericita, asa cum nu mai fusesem de mult. Traiam un adevarat extaz. Atunci când sculptam, lumea exterioara si timpul încetau sa mai existe pentru mine, nu mai simteam nici o dorinta fizica, nu-mi era foame sau sete, si uitam cu totul de persoana mea. Am observat ca atunci când ma concentrez perfect, prin nervii mei trece o energie cu totul speciala, o forta ale carei efecte erau deopotriva benefice pentru corpul si pentru mintea mea. De multe ori, atunci când eram acaparata de munca mea, mi se întâmpla sa-mi dau seama de un adevar fara nici o legatura aparenta cu ceea ce faceam. Am primit astfel multe raspunsuri la întrebarile care ma preocupau, la întrebari filosofice, psihologice sau de alta natura. În asemenea momente ramâneam nemiscata, cu dalta în mâna, contemplând cu ochii spirituali noul adevar revelat. Aveam atunci impresia ca am trecut cu capul de tavan, patrunzând în etajul superior. Priveam acest nou univers si descopeream aici toate comorile pe care le ascundea. Asemenea flash-uri s-au repetat din ce în ce mai des, nu doar atunci când sculptam sau cântam la pian, ci mai ales atunci când ma concentram foarte puternic.

Într-o seara am trait o experienta dintre cele mai ciudate, dar nu în timp ce lucram, ci când ma aflam pe punctul de a adormi.

Sotul meu si cu mine aveam obiceiul de a citi ceva înainte de a adormi. Este exact ceea ce faceam în seara respectiva. La un moment dat i-am spus sotului meu:

-          Sunt obosita. Noapte buna!

Mi-am stins lampa de veghe, m-am întins confortabil în pat si am închis ochii. Da, îmi închisesem ochii, dar continuam sa vad tot ce exista în camera! Puteam vedea cu ochii închisi obiectele din camera, inclusiv pe sotul meu care întorcea foile cartii pe care o citea. Mi-am deschis imediat ochii, ca sa verific daca chiar facea acest lucru, sau totul era doar o proiectie a mintii mele. Miscarile sale s-au dovedit exact acelea pe care le vazusem. Mi-am închis din nou ochii si am constatat ca pot vedea la fel ca mai înainte. Surprinsa la culme, am privit în jurul meu cu ochii închisi si am observat tot ceea ce putea fi observat! Ciudat era faptul ca nu vedeam lucrurile într-o maniera plastica, în trei dimensiuni, ci transparente, asa cum parea sa fie si pleoapele mele, si la fel de plate ca si negativul unei fotografii, ca o radiografie extrem de precisa. Spre exemplu, îmi vedeam masina de cusut în interiorul cutiei sale de lemn, tablourile de pe peretele camerei alaturate dincolo de zid, hainele din dulapul închis, si toate micile mele obiecte personale aflate în dezordine pe masuta mea de lucru. Aveam impresia ca vad toate lucrurile unele în spatele celorlalte.

Sotul meu mi-a remarcat miscarile si m-a întrebat:

-          De ce îti întorci capul în toate directiile, cu ochii închisi?

Extrem de tulburata, i-am explicat ca vedeam cu ochii închisi. Surprins, m-a întrebat câte degete ridica în sus si a facut alte câteva mici experiente similare, pentru a ma pune la încercare. Îi puteam vedea chiar si scheletul în interiorul corpului sau, organele interne, unele în spatele celorlalte. Era extrem de ciudat, dar simtul meu înnascut al umorului m-a facut sa izbucnesc în râs, caci era absolut comic sa-mi pot vedea sotul atât de transparent!

În cele din urma, am adormit amândoi. Ca întotdeauna, am avut un somn calm, iar a doua zi dimineata am fost nevoita sa-mi deschid din nou ochii ca sa pot vedea normal! Acest fenomen bizar nu s-a mai repetat multa vreme. Sculptura mi-a ocupat din nou întregul interes.

Nu-mi neglijam nici studiile de psihologie. Cei care veneau sa ma consulte în legatura cu problemele lor personale erau din ce în ce mai multi. Am obtinut astfel tot mai multe cunostinte practice.

Anii au trecut. Iarna lucram încontinuu, iar verile ni le petreceam pe malul lacului, bucurându-ne de frumusetea naturii si de viata de familie.

Viziuni

O anumita perioada din viata mea a fost marcata în particular de desele viziuni pe care le aveam în stare de veghe. Unele dintre ele au fost atât de extraordinare încât au continuat sa exercite o influenta deosebita asupra restului vietii mele. Iata câteva dintre cele mai importante:

La sfârsitul fiecarei veri, sotul meu si cu mine faceam o calatorie prin diferite state. Într-un an ne-am oprit la întoarcerea din Italia în Muntii Dolomiti, pentru a face câteva excursii. Acolo am avut una dintre cele mai impresionante viziuni.

Într-o seara, dupa ce m-am întors la hotel dupa o ascensiune obositoare, m-am lungit în pat. Soarele fusese atât de puternic în timpul zilei încât avusesem impresia ca razele sale îmi strapung fiinta si inima. Peretii imensi de stânca, de culoare rosiatica, reflectau aceste raze si le multiplicau de o mie de ori. Întreaga atmosfera parea sa aiba ceva demoniac; totul parea în flacari, ca si cum ne-am fi aflat în anticamera infernului. De aceea, m-am simtit usurata atunci când am început sa cobor si am vazut soarele disparând la orizont.

M-am culcat devreme, dar în loc sa adorm, am avut impresia ca tavanul cade peste mine, iar eu ma prabusesc într-un vid fara fund, în neant, ca si cum urma sa mor. Chemat de urgenta de sotul meu, medicul a constatat ca aveam un atac de inima. Mi-a facut o injectie. Noaptea a trecut, dar pulsul meu ramânea slab si ma chinuia aceeasi senzatie de topire în neant.  Am învatat atunci ce înseamna frica de moarte. La fel ca întotdeauna, am continuat însa sa ma observ si mi-am putut da seama astfel ca frica de moarte este o senzatie fizica. În constiinta mea eram la fel de calma ca de obicei, nu-mi era deloc teama de moarte; si totusi, simteam o angoasa teribila în fata ei. Era insuportabil! Parca nu m-as mai fi aflat în aceasta lume, dar nu ajunsesem înca nici în alta. Pluteam în neant! Suferinta era atât de intensa încât m-am gândit: mai bine sa mor pe loc decât sa îndur o asemenea tortura. Am renuntat la lupta, caci doream sa patrund în mod constient în moarte, pentru a scapa de aceasta frica de disparitie…

Tocmai când ma pregateam sa alunec constient în acest neant – de care îmi era atât de teama – spatiul s-a deschis subit, iar ochii mei au putut contempla cu uimire infinitatea. Am vazut în acest spatiu un drum, un drum foarte lung, la capatul caruia, dincolo de tot ce era material, în plina eternitate, se afla o silueta masculina, scaldata într-o lumina orbitoare, care îsi întindea bratele catre mine, într-un gest de iubire inefabila. Mi se parea infinit de departe de mine, iar fata lui stralucea cu o asemenea intensitate încât nu-i puteam discerne trasaturile. Am stiut totusi imediat ca era Mântuitorul acestei lumi.

Tot felul de creaturi cu o forma ovala, asemanatoare unor oua, avansau lent de-a lungul acestui drum. Îmi aminteau de o turma de oi, carora nu le puteai vedea decât spatele. Eu stateam acolo, la începutul acestui drum, si le indicam creaturilor calea pe care trebuiau sa o ia. Se îndreptau cu toate în liniste catre silueta de lumina, care le astepta cu bratele deschise. Cei care Îl atingeau se topeau în lumina sa si dispareau. Aceasta cale atât de lunga parea un fluviu continuu, alcatuit din aceste forme ovale despre care stiam ca sunt suflete umane. Implacabila, continuam sa le indic directia celor care treceau, aratându-le tuturor sufletelor calea cea buna…

Viziunea m-a facut sa înteleg ca nu urma sa mor înca, întrucât nu îmi terminasem munca, si nu aveam cum sa mor înainte de a-mi îndeplini misiunea. Am înteles ca aceasta misiune era dificila si îndelungata, asa ca va mai trece mult timp pâna când orologiul cosmic urma sa sune ceasul plecarii mele catre patria de lumina, în care ma astepta iubirea eterna…

M-a cuprins atunci o pace infinita, iar inima mea si-a reluat bataile normale, desi înca slabite. Am privit fata îngrijorata a sotului meu. Întrucât puteam sa-mi misc din nou limba, i-am spus cu blândete ca ma simteam mai bine. Dragul de el a plâns ca un copil, fericit sa ma auda vorbind si sa vada lumina din ochii mei.

A trebuit sa ramân înca o vreme la pat, dupa care ne-am întors acasa. La scurt timp, totul a reintrat în normal.

Vara, pe malul lacului, eram întotdeauna mai receptiva la viziuni, la fel cum eram mai sensibila la mesajele telepatice, indiferent daca era vorba de emisiuni sau de receptii. Într-o zi de vacanta, dupa o excursie încântatoare, ne-am dus sa ne culcam. Linistea domnea în toata casa, asa ca am adormit lânga sotul meu. Am început sa visez tot felul de lucruri într-o ordine haotica, aparent fara nici o legatura unele cu altele, când dintr-o data, am auzit în vis pasi lenti si apasatori, lucru care m-a trezit brusc. Mi-am dat seama ca cel care se apropia era un batrân încovoiat, care s-a asezat în fata mea. Stateam pe niste trepte, si cum nu trecuse nimeni, nu putusem sa cersesc. Treptele faceau legatura între cartierul de sus si cele de jos. Pe ele treceau zilnic numerosi functionari care lucrau în cartierul de sus, în drum spre birou sau spre casa. Acesta era unul din locurile mele preferate, întrucât pe aici treceau mii de oameni, multi dintre ei fiind „clientii” mei, care-mi dadeau de pomana. Ce dorea atunci acest batrân impertinent care s-a asezat tocmai pe locul meu? Din cauza lui o sa am probleme, caci oamenii nu dau de pomana la doi cersetori. O sa-mi pierd astfel jumatate din câstig. Îl privesc în fata si sunt pe punctul de a-i spune sa plece, ca acesta este locul meu! Îl privesc si traiesc un sentiment de nesiguranta… Îl fixez cu privirea si ma simt stânjenita… Constat ca si el se simte nesigur, ca schiteaza chiar o miscare ca si cum ar dori sa se ridice, dar este prea târziu: îl recunosc si ma recunoaste si el. O, Doamne, nu ma abandona!… El este cel pe care l-am cautat toata viata, care m-a abandonat si pe care nu l-am putut uita niciodata… Si iata-l acum în fata mea, un cersetor la fel ca si mine… De ce, de ce a trebuit sa ne regasim astfel?

Îi privesc fata batrâna si ridata, cu pielea flasca, cu buzele atârnându-i, cu parul rar si barba în dezordine, cu hainele vechi si rupte. Ce s-a întâmplat cu acel cavaler tânar si elegant care fusese odata? M-a privit cu teama, constient de decaderea lui, rusinat. Fata i s-a strâmbat într-o grimasa si a început sa plânga în tacere. ?i-a ridicat mâinile ca sa-si stearga lacrimile si i-am vazut palmele osoase, acoperite de rani, cu unghiile lungi si murdare, cu degetele respingatoare, închircite de guta. Oh, aceste mâini care fusesera cândva atât de frumoase, de elegante, de îngrijite, si pe care le sarutasem cu atâta fervoare…

Mi-am privit apoi propriile mâini… Ce oroare! Am constatat ca sunt la fel de neglijate ca si cele ale batrânului. Propriile mele degete sunt la fel de închircite de guta, la fel de acoperite de rani. Când au devenit oare mâinile mele atât de oribile? Habar n-am! Nu m-am privit niciodata. Pâna acum, am trait ca o somnambula. Abia acum m-am trezit, ca si cum as fi iesit dintr-o ceata deasa si impenetrabila, care mi-a învaluit pâna acum constiinta. Ceata s-a risipit si totul a devenit clar. Mi-am vazut întreaga viata si locul meu în mijlocul oamenilor, care m-au tratat dintotdeauna ca pe o salbatica, fara iubire, fara compasiune. În aceasta stare de semi-constienta am tolerat totul – loviturile, rautatea, sarcasmele – ale celor de la ferma, care si-au batut joc de imperfectiunile si de neîndemânarea mea. În asemenea conditii, cum as fi putut sa ma îngrijesc de mâinile mele, si de înfatisarea mea, în general? Când eram tânara, doream uneori sa ma fac frumoasa, ca sa-i plac lui, si îmi legam în par panglici colorate. Dar dupa ce l-am pierdut, pe el si copilul, totul îmi devenise indiferent. Nu m-am mai privit niciodata într-o oglinda. Nu m-am mai preocupat de aspectul mâinilor mele, ci numai de pomenile care mi se dadeau. Acum, când mintea mi s-a luminat, mi-am amintit de cei care îsi retrageau brusc mâna care tinea o moneda de argint, numai pentru ca mâna lor sa nu o atinga pe a mea. Acum întelegeam totul! Cât de respingatoare mi se pareau chiar mie propriile mele mâini osoase, murdare si ranite, ca sa nu mai vorbesc de hainele rupte si urât-mirositoare pe care le purtam. Oare cum o arata fata mea? O, daca el nu m-ar fi abandonat cu atâta cruzime, astazi nu ne-am întâlni în asemenea conditii, iar eu nu as fi pierdut copilul… De ce? De ce au trebuit sa se petreaca astfel lucrurile, si de ce a mai trebuit sa ne mai întâlnim odata la sfârsit? Acum viata noastra este terminata – nimic nu mai poate fi reparat – nimic! Totul s-a sfârsit, este prea târziu… prea târziu…

Am simtit cum ma cuprinde o sfârseala infinita si cum cad în disperarea cea mai profunda. O durere cumplita mi-a sfâsiat întreaga fiinta, am simtit cum inima mi se rupe în doua… dupa care totul a devenit negru în fata ochilor mei, totul a disparut, am cazut în neant…

Cineva a gemut lânga mine, a scos un strigat… Am auzit, doream sa stiu cine este… Lumina a revenit lent în mintea mea, si am vazut lânga mine fata îngrijorata a sotului meu. Am realizat atunci ca am dificultati sa respir. M-am asezat mai bine, sprijinita de el, si când a vazut ca îl recunosc, a scos un suspin de usurare si m-a întrebat, înca îngrijorat:

-          Ce se întâmpla? Te simti bine? Mi-a fost atât de teama! Gemetele tale m-au trezit, ma priveai cu ochii larg deschisi, dar fara sa ma vezi. Ce ai? Ce se petrece? Raspunde-mi!

L-am privit, am vrut sa-i raspund, dar din gura nu mi-a iesit nici un sunet. Eram înca paralizata de frica. Treptat, mi-am regasit puterea si am putut sa-i raspund de-abia articulat:

-          Nu acum, o sa-ti spun mâine.

Sotul meu nu a insistat, iar eu am recazut cu capul pe perna. Mi-a luat mâna în mâna lui, si vazând ca încep sa ma calmez, m-a privit din nou cu o privire întrebatoare, dupa care a stins lumina.

A doua zi dimineata, ne-am instalat confortabil în gradina si i-am povestit ciudata viziune pe care am avut-o noaptea trecuta.

Se facea ca eram o cersetoare care si-a amintit dintr-o data întreaga viata, iar aceasta cersetoare eram chiar eu. Eu îmi aminteam tot ce traise acea femeie. Era propria mea viata, care mi se revelase subit în fata constiintei mele.

-          Am fost un copil abandonat, care traia pe o mare proprietate. Nu aveam tata, sau cel putin nu-mi aminteam sa fi avut un tata si o mama. La ferma traiau foarte multe persoane, un baiat de grajd care se ocupa de cai, valeti care taiau lemne si care hraneau câinii de vânatoare, bucatareasa care era sefa în bucataria ei mare si tot felul de tineri servitori care lucrau în diferite activitati. Am crescut la aceasta ferma si am fost pusa sa fac tot felul de munci. Când am devenit adolescenta, mi s-a permis sa intru în casa stapânului. Era o casa imensa, cu multe camere, despre care cameristele îmi spusesera ca erau foarte frumoase. Nu aveam niciodata permisiunea sa intru în ele, caci mergeam numai cu picioarele goale, iar în camere nu puteau intra decât cei încaltati. Eu eram ceea ce se numea „o servitoare de exterior”. Camerele dadeau într-un coridor foarte lung, a carui curatenie cadea în sarcina mea. Aduceam apa din fântâna în niste caldari mari, îngenuncheam si frecam cu peria dalele coridorului. Chiar si acum îmi mai aduc aminte de acele dale foarte aproape de fata mea, felul în care ma aplecam ca sa le spal, una dupa alta, frecând la infinit acest coridor fara sfârsit… Iar când acesta era gata, trebuia sa trec la cel de la etaj! Astfel treceau zilele, lunile si anii… iar eu continuam sa spal si sa frec aceleasi dale. Dar eram multumita. Nu aveam mai nimic în cap, decât un fel de ceata. Îmi placeau culorile dalelor! Drept rasplata pentru munca mea, primeam de mâncare si permisiunea de a dormi într-o încapere deasupra grajdului. În curte, admiram întotdeauna atelajele care apartineau stapânilor domeniului, care nu intrau decât pe poarta principala. Vizitii aveau sarcina sa deseueze caii, sa-i plimbe putin în cerc si apoi sa-i duca în grajd. La vânatorile organizate veneau întotdeauna multi invitati, iar dalele coridorului erau în permanenta murdare. Barbatii intrau cu cizmele lor pline de noroi, iar noaptea, pâna dimineata, trebuia sa curat holul pâna când se trezea toata lumea.

Într-o zi, eram în curte, când a intrat un tânar barbat, foarte frumos. Venise sa-si caute calul. A intrat în grajd, a urcat pe cal si dus a fost. Eram fascinata de frumusetea lui, dar el nici macar nu m-a privit. Eram topita dupa el, ca si cum ar fi fost Dumnezeu-Tatal în persoana. Când, în noaptea urmatoare, a venit la mine, am fost atât de fericita încât l-am lasat sa-mi faca tot ce a vrut. Fata lui stralucea în ceata din mintea mea, si am petrecut câteva minute încântatoare în bratele sale…

Întrucât venea deseori sa vâneze, viata mea a ajuns sa se împarta între zilele fericite si cele cenusii, de asteptare.

Un an mai târziu mi s-a nascut un copil. Cea care m-a asistat a fost bucatareasa, careia îi cerusem ajutorul. Nu prea întelegeam ce se întâmpla, si abia când ea mi-a pus copilul în brate, dupa chinurile cumplite ale nasterii, am simtit cum mi se încalzeste inima. Pentru prima oara în viata, eram cu adevarat fericita: cineva avea nevoie de mine, exista cineva pentru care eu reprezentam totul! Bucatareasa i-a povestit ce s-a întâmplat stapânei casei. Aceasta a venit, a privit copilul si mi-a îngaduit sa-l pastrez lânga mine. I-am promis ca o sa lucrez înca si mai mult, numai sa nu-mi ia copilul…

Când tatal copilului a fost din nou oaspetele stapânilor mei si a venit sa ma vada noaptea, am fost fericita sa-i arat copilul. L-am rugat sa ma ia în casa lui, sa lucrez pentru el si sa-l servesc cu credinta. A avut un moment vizibil de teama, dupa care mi-a spus ca nu este convins ca el este tatal copilului. „Cine stie, ar putea fi oricare valet de la ferma asta!” M-am aparat cu toata forta disperarii si i-am explicat ca a fost singurul barbat care m-a atins vreodata. Degeaba l-am implorat însa sa ma lase sa traiesc alaturi de el, în umbra lui, fara sa-l deranjez cu nimic, sa ma lase sa lucrez pentru el. M-a ascultat o clipa, dar atunci când am îngenuncheat ca sa-i îmbratisez genunchii, m-a parasit brusc. Nu l-am mai vazut niciodata de atunci. A mai fost oare oaspetele stapânilor mei? Nu stiu. În orice caz, în curtea interioara nu a mai revenit niciodata, si degeaba l-am asteptat ani de zile. Disparuse complet din viata mea. Singurul care îmi mai ramasese era copilul meu, viata mea, cel care îmi ocupa toate gândurile!

Frecam asadar dalele coridorului, gândindu-ma la copilul meu… Scoteam apa din fântâna gândindu-ma la copilul meu… Lucram cât puteam de rapid, pentru a ma întoarce la copilul meu. Era o fetita, frumoasa si inteligenta ca si tatal ei. Facea întotdeauna pe dos ceea ce îi spuneam si nu suporta nici o contrazicere. Cu cât deveneam mai mult sclava ei, cu atât mai putin amabila se dovedea fata de mine. Desi atât de mica, ma trata cu foarte putin respect si ma dispretuia. Nimic din ceea ce ziceam sau faceam nu parea sa-i fie pe plac. Îi placea sa se plimbe si pleca uneori atât de departe încât nu se întorcea acasa decât a doua zi. Acest lucru ma aducea la disperare, întrucât trebuia sa ma duc sa o caut. Dar viata mea nu îsi recapata sensul decât dupa ce se întorcea acasa.

Într-o zi, ea a plecat si nu s-a mai întors niciodata. Am cautat-o pretutindeni, am asteptat, am cautat-o iarasi. Nu am mai regasit-o însa. Nu am mai putut sa lucrez. Durerea îmi slabise prea tare fortele. Soarele nu mai exista pentru mine. Întreaga lume mi se parea lipsita de sens. Fara sa-mi mai pese, am parasit ferma în cautarea copilului meu. Ma duceam dintr-un loc în altul si întrebam pe toata lumea daca nu mi-a vazut fetita. Anii au trecut, iar eu am continuat s-o caut, dar fara speranta. Singura care ma împingea înainte era o stare de agitatie interioara. Oamenii îmi dadeau de mâncare, iar când hainele mele se rupeau, îmi dadeau de pomana haine vechi. Vagabondam tot timpul, ratacind mereu mai departe…

Într-o zi, pe când traversam un oras, m-am întâlnit cu bucatareasa, care se casatorise si parasise conacul. Ea m-a primit în casa, m-a curatat si mi-a povestit ca tatal copilului…

Aici, sotul meu mi-a prins mâna si m-a întrerupt. Era palid la fata, iar vocea îi tremura când mi-a spus:

-          Asteapta! Asteapta! O sa continui eu, cunosc urmarea, îmi amintesc ce s-a întâmplat! În timp ce tu povesteai, totul mi-a devenit cât se poate de clar în minte. M-am recunoscut imediat: eu am fost acel barbat care te-a abandonat la vremea respectiva. Eu am fost cel care a actionat atât de frivol si de iresponsabil. Nu traiam decât pentru a ma amuza. Aruncam cu banii în stânga si în dreapta, si într-o zi m-am trezit în stare de faliment. Proprietatea familiei mele a fost vânduta creditorilor mei. Am fost nevoit sa îmi parasesc pamântul si conacul.  M-am dus atunci la prietenii mei de bautura si de jocuri de noroc, cei care ma ajutasera sa îmi risipesc averea. Dupa numai câteva saptamâni, ei mi-au dat de înteles ca nu mai eram binevenit printre ei. Experienta s-a repetat, pâna când un prieten adevarat m-a sfatuit sa îmi caut de lucru. Am vrut sa reîncep o viata noua si am cautat de lucru. Nimeni nu m-a luat însa în serios. Nu stiam sa fac nimic. Coboram astfel tot mai jos pe scara sociala. La un moment dat, în mintea mea a aparut o idee fixa: nenorocirea mea era pedeapsa pe care mi-o dadea Dumnezeu pentru ca te-am abandonat pe tine si pe copilul nostru. M-am dus atunci la prietenii mei de altadata, la conacul unde ai lucrat tu, ca sa aflu ce s-a întâmplat cu voi. Nu am mai gasit însa pe nimeni care sa-mi poata da vreo informatie… am continuat apoi cu vechea mea viata, gasind din ce în ce mai putini prieteni dispusi sa îmi împrumute bani. În cele din urma, au ajuns chiar sa îmi refuze inclusiv ospitalitatea. Am început atunci sa cersesc de la straini. Am devenit un vagabond. Oameni plini de compasiune ma lasau uneori sa îmi petrec noaptea în grajdul lor. Vârsta, foamea, decrepitudinea m-au condus în cele din urma în orasul în care ne-am întâlnit a doua oara, cersetori amândoi…

L-am ascultat fascinata pe sotul meu, stiind ca tot ce spunea era adevarat. ?i eu îl recunoscusem în cersetorul cu pricina. Era exact ceea ce îmi povestise bucatareasa: îsi risipise întreaga avere, revenise odata la conac, mult mai târziu, dar nu mai era barbatul elegant care fusese. Dimpotriva, era neglijent si purta haine ponosite. Dupa ce am plecat de la bucatareasa, m-am dus din nou la conac ca sa îi caut adresa. Dar nimeni nu stia pe unde putea fi. Mi-am continuat apoi drumul, dar vârsta si-a spus cuvântul: nu mai aveam putere sa umplu. M-am stabilit asadar în orasul unde a început viziunea si m-am instalat pe scari, pentru a cersi. Acolo l-am regasit pe cel pe care îl cautasem atâta, cu putin timp înainte sa mor, suficient însa pentru a-mi recunoaste esecul total al vietii si faptul ca nu mai aveam nici un mijloc prin care sa pot repara ceva. Era prea târziu… prea târziu… Copilul disparuse, viata mea se sfârsise… asa ca am cazut moarta pe scari. Acesta a fost finalul viziunii.

Ne-am privit fara sa pronuntam un cuvânt, neîntelegând prea bine cum au putut doua fiinte moderne si inteligente sa treaca printr-o asemenea viata. Experienta pe care am trait-o nu putea fi explicata de teoriile moderne referitoare la ereditate si la psihologie. Noi stiam ca totul se petrecuse în realitate! Ca nu era vorba doar de imaginatia noastra.

Eram amândoi profund tulburati. Sotul meu mi-a spus:

-          Nu am înteles niciodata de ce – înca din copilarie – m-am tinut departe de alcool, de jocurile de noroc si de majoritatea placerilor mondene. Acum totul se explica: dupa ce am risipit totul si am trait într-o asemenea saracie, principiul moral de a nu mai juca, de a nu bea, de a nu fi frivol, mi s-a întiparit adânc în constiinta. Am înteles atunci adevarata valoare a banului. Am înteles de asemenea ca un barbat îsi manifesta adevarata valoare numai atunci când îsi poate asigura o viata decenta siesi si familiei sale. Toate aceste lucruri erau adânc încrustate în subconstientul meu. Acum îmi dau seama de ce am avut forta sa le rezist colegilor mei de la universitate atunci când doreau sa ma antreneze în distractiile lor. Mi-a fost întotdeauna frica sa nu mi se întâmple ceva teribil daca as dansa sau daca m-as amuza în vreun fel. Acum stiu ca de fapt îmi era teama de cumplita mizerie în care m-a aruncat viata mea de atunci, risipita atât de orbeste. Ideea ca nu trebuie sa beau sau sa joc provenea din subconstientul meu.

-          Da, i-am raspuns eu, iar faptul ca atunci nu ai lucrat deloc explica zelul tau excesiv si simtul datoriei exagerate de astazi!

-          E limpede. În cea de-a doua jumatate a vietii mele de atunci am dorit sa lucrez, dar întrucât nu învatasem sa fac nimic, nu întelegeam nici macar ce înseamna sa lucrezi. Tocmai de aceea nu m-a luat nimeni în serios atunci când am încercat sa-mi caut de lucru. Mai târziu, oameni plini de compasiune mi-au încredintat mici lucrari, desi devenisem un vagabond: taiam lemne, încarcam carute, culegeam strugurii sau bateam covoare. ?i în timp ce mâinile mele neobisnuite cu munca sufereau, dorinta mea de a învata, de a ma corecta, de a cunoaste, crestea fara încetare în mine. Asa se explica de ce în aceasta încarnare am învatat tot ce am putut, si cred ca voi continua sa învat pâna la sfârsitul zilelor mele.

Când a pronuntat aceste cuvinte: „pâna la sfârsitul zilelor mele”, am simtit o gheara de gheata care îmi strângea inima. Oare unde vom fi atunci, copilul meu si cu mine, la sfârsitul vietii sale? Frica m-a paralizat… Exista o lege a naturii care spune ca daca lovesc cu pumnul un zid, acesta îmi loveste la rândul lui pumnul, fara sa vrea! De fapt, nu zidul este cel care ma loveste, ci propria mea lovitura care se repercuteaza asupra mea. Daca lovesc ceva, acesta îmi înapoiaza lovitura… Nu, nu doream sa continui acest rationament pâna la capat! Nu doream sa îl parasesc pe acest om, nu… nu… nu!

Am preferat mai degraba sa ma gândesc la relatia care exista între actuala încarnare si cea trecuta. Cum se puteau explica slabiciunea mea mentala de atunci si talentele mele actuale? Nu am gasit deocamdata nici o explicatie.

Starea de tulburare nu ne-a parasit nici în zilele care au urmat, dar ne-am întors pe malul lacului, alaturi de alti vecini si de copiii nostri. Treptat, amintirile acelei vieti trecute s-au estompat. Eram amândoi oameni de bun simt si nu doream sa ne pierdem timpul cu amintiri din trecut. De altfel, sotul meu a trebuit sa-si scurteze vacanta si sa se întoarca la lucru. Eu am ramas cu surorile mele, cu fratele meu si cu copiii.

Regiunea în care se afla lacul era de origine vulcanica si nu este exclus ca radiatiile emise sa îmi fi facilitat receptivitatea la aceste viziuni. Chiar si astazi mai caut o explicatie naturala a evenimentelor. Nu am crezut niciodata în fantome si în demoni, iar atunci când cineva îmi povestea istorii cu aparitii nocturne, zâmbeam, asa cum fac majoritatea ignorantilor, spunându-mi în sinea mea ca oamenii au o imaginatie foarte vie. Practic, nu puteam sa îmi imaginez ca asemenea experiente pot fi traite. Pe de alta parte, viziunile pe care le traiam nu ar fi putut fi imaginate nici daca as fi vrut. O viziune nu apare decât atunci când esti ocupat cu altceva…

Într-o seara din aceeasi vara, dupa ce sotul meu plecase deja, m-am dus la culcare. Am mers mai întâi în camera în care fiul meu dormea profund. Apoi m-am culcat si am suflat în lumânare – caci nu aveam înca electricitate – dupa care am adormit.

Nu stiu cât timp am dormit, când dintr-o data m-a trezit un zgomot, ca si cum cineva ar fi ratacit prin camera. Am luat o lumânare, am aprins-o… si o clipa mai târziu, m-am repezit dupa o aparitie înspaimântatoare, care îmi rapise deja fiul. Era o silueta feminina care semana foarte bine cu imaginea pe care o avem noi despre vrajitoare. Surprinsa de lumina, aceasta a dorit sa fuga pe fereastra, lasându-se sa alunece pe o funie lunga, legata de pat. M-am aruncat dupa ea si am prins copilul, caruia nu dorea deloc sa-i dea drumul! Între noi s-a încins atunci o lupta teribila. Vrajitoarea coborâse deja destul de mult pe coarda, de care parea inextricabil legata, ca si cum coarda ar fi emanat din ea sub forma unui curent de energie pe care îl alimenta în forta, dar nu a putut continua sa coboare, întrucât eu am prins copilul, dorind cu orice pret sa i-l smulg. Dar si ea tragea cu putere de el! Bietul copil era tras încoace si încolo. Intuitia mi-a spus atunci ca daca voi reusi sa-i smulg copilul, ea va disparea în mod natural. În aceasta lupta apriga, m-am agatat cu disperare si cu toata forta de bietul baietel, pe care vrajitoarea încerca sa mi-l smulga cu aceeasi violenta. Apoi, dintr-o data si fara nici un avertisment, ea i-a dat drumul, a alunecat pe coarda si dusa a fost.

Iar eu?… M-am trezit îngenuncheata lânga pat, în timp ce copilul dormea linistit alaturi de mine, perfect calm. Dar lumânarea era înca aprinsa. Oare visasem? Am uitat oare sa sting lumânarea înainte sa adorm? Dar nu, chibritul era înca incandescent, ceea ce dovedea ca tocmai o aprinsesem si ca întreaga scena se derulase cu o rapiditate extrema. În caz contrar, chibritul nu ar mai fi fost înca incandescent. Înseamna ca nu visasem!

Am stins din nou lumânarea, m-am alungit în pat si am încercat sa îmi calmez inima care batea nebuneste. Oare ce însemnau toate acestea? O vrajitoare? Oare exista cu adevarat vrajitoare? De ce erau reprezentate întotdeauna în acelasi fel vrajitoarele de catre artisti si de unde veneau aceste imagini? Cum puteau sa existe „vrajitoare” si de ce si le imaginau întotdeauna oamenii calare pe o matura? Cum era posibil ca ele sa fie reprezentate la fel pretutindeni în lume, daca nu reprezentau altceva decât fructul imaginatiei oamenilor? De ce nu erau ilustrate altfel, de pilda cu copite în picioare, ca si diavolul? De altfel, de unde stiu oamenii ca cel cu copite este diavolul, si nu o vrajitoare? A vazut cineva vreun diavol sau vreo vrajitoare? ?i de ce sunt ilustrate ele calare pe o matura? Vrajitoarea pe care o vazusem eu avea un fel de coarda, pe care as fi putut-o confunda usor cu o matura, atunci când a plecat. O vrajitoare este definita ca o servitoare a „raului”. Acest lucru reprezenta o realitate. Întelegeam foarte bine ca întreaga scena fusese doar o proiectie a mintii mele. Dar ce anume o provocase? De unde provenea si cum de luase forma unei imagini atât de precise? Pentru mine totul fusese real, si interesant era faptul ca toti cei care au trait asemenea experiente le descriau în mod similar, ca fiind reale. Cum era posibil ca noi sa avem cu totii aceeasi imagine în subconstient, în masura în care acesta era locul din care provenea ea? Unii vor spune ca totul s-a datorat imaginilor cu vrajitoare pe care le vazusem, explicând astfel proiectia mea mentala. Dar nu era cazul, caci desi vrajitoarea mea semana într-adevar cu majoritatea celor pe care le vazusem vreodata, am fost surprinsa sa remarc si o serie de diferente notabile.

În fond, de unde provenea coarda aceea ciudata? Eu nu vazusem niciodata ceva similar în vreun desen. Evident, aveam o parere personala legata de ea, derivata din experientele mele de transmisie a vointei de la o persoana la alta. În viziunea mea, era vorba de un curent de energie… sau poate de un curent de vointa? Dar de unde venea acest curent? Din cine emana el? Daca curentul de energie putea fi privit ca un obiect material, oare forma vrajitoarei nu putea fi si ea o simpla idee tesuta în jurul unor forte imateriale? În fond, ce suntem noi, oamenii? De unde provine aceasta forma umana? Nu suntem si noi alcatuiti din curenti de energie, care dau nastere unor forme perceptibile de catre organele noastre de perceptie specializate în acest sens? Ce este „realitatea”? Numai ceea ce putem atinge? Nu suntem si noi, oamenii, simple proiectii care cred ca reprezinta forme? Iubirea, ura, speranta, disperarea, bunatatea si rautatea nu sunt pentru noi realitati, chiar daca nu au forma? Ele reprezinta forme subtile, nesesizabile de catre organele de perceptie, dar care îi fac pe oameni sa fie fericiti sau nefericiti. Ele nu sunt mai putin „reale” decât „realitatile” tangibile. Asadar, vedeam forma fizica, tangibila, a copilului meu dormind linistita pe pat, si era limpede ca ea nu luase parte la lupta mea împotriva aparitiei. Altfel spus, am ajuns la concluzia ca lupta s-a dat între doua energii, nu între doua corpuri. Oare semnifica acest lucru ca totul a fost mai putin real? Nu s-ar putea spune invers, ca cele doua aparitii, a copilului meu si a vrajitoarei, au fost chiar mai reale decât forma materiala a copilului adormit pe pat? Ce este o forma materiala? O simpla rezultanta si un învelis al fortelor care alcatuiesc corpul fizic. Forta este cauza, iar corpul fizic nu este decât efectul. Atunci, care dintre cele doua este mai reala, care este mai importanta?

Experienta pe care tocmai o traisem si care fusese atât de reala pentru mine m-a preocupat multa vreme. Era o dovada ca chiar si atunci când dormi, poti trai o realitate absoluta!

Au trecut câteva zile, si într-o seara, dupa ce toti s-au retras, m-am dus si eu la culcare. Ziua fusese extrem de calda, iar aerul din camera mea era irespirabil. Am lasat ferestrele deschise, la fel ca si usa care dadea în hol. Vedeam din patul meu scarile care conduceau la etajul superior.

Ca de obicei, am trecut în revista evenimentele de peste zi. Ce lucruri bune si ce lucruri rele facusem, ce spusesem si ce nu spusesem, ce ar fi trebuit sa spun sau sa nu spun. Apoi m-am gândit la masa pe care trebuia sa o pregatesc a doua zi, aceasta fiind una din responsabilitatile mele. M-am mai gândit apoi la o serie de subiecte fara un interes deosebit.

Dintr-o data, atentia mea a fost atrasa de doua siluete straine care se apropiau încet, trecând apoi de usa mea. Aveau o forma umana de marime normala, dar erau complet negre, la fel ca si umbrele. Nu le vedeam în trei dimensiuni. Dimpotriva, aveam impresia ca nu sunt vizibile tocmai pentru ca absorb întreaga lumina din locul unde se gaseau. Altfel spus, nu vedeam propriu-zis creaturile, ci golul pe care îl creau în lumina. În termeni stiintifici, ele creau o interferenta completa la nivelul razelor de lumina, motiv pentru care nu puteau fi „vazute” decât sesizând locul în care se aflau lumina lipsea. Altminteri ar fi fost complet invizibile. Este extrem de dificil sa explici un asemenea fenomen în cuvinte. Am înteles imediat de ce, atunci când vorbesc despre fantome sau strigoi, taranii prefera termenul de „umbre”. Aceste siluete erau într-adevar niste „umbre”, dar nu umbre proiectate de ceva exterior lor, ci umbre create de absenta totala a luminii. Pe scurt, era o realitate cu care nu ma mai confruntasem pâna atunci. Mai târziu mi-am adus aminte ca astronomii au descoperit o asemenea gaura neagra pe cer, un loc în care lumina lipsea cu desavârsire, pe care l-au numit „Cap de cal” din cauza formei sale, dar pe care nu l-au putut explica. Era vorba de aceeasi interferenta la nivelul razelor de lumina. Exista în univers ceva care atragea si distrugea lumina, lasând în locul ei o umbra imensa. Cele doua siluete erau absolut identice si avansau cu pasi lenti. Pe umeri purtau un fel de bâta de care atârna ceva indescriptibil. Ai fi zis ca este o caracatita, dar fara o forma organizata si organica. Ea atârna ca o masa amorfa care se alungea, apoi revenea la dimensiunea initiala. Era ceva oribil si dezgustator, un fel de masa purulenta de culoare verzuie, despre care am stiut intuitiv ca aduce cu sine boli, nenorocire, catastrofe si moarte. Pe scurt, mi-am dat seama ca acel monstru era un fel de concentrat al „raului”. Se misca si se înclesta de baston cu intentii malefice evidente, si mi-am dat seama ca cei doi cautau ocazia si victima potrivita pentru a-i manifesta puterea atroce. Speriata, am vazut cele doua umbre îndreptându-se catre camera sorei mele. Trebuia sa fac tot ce-mi statea în puteri pentru a împiedica forta aceea satanica sa produca cuiva vreun rau. M-am ridicat pe pat si am început sa strig: „Grete! Grete!”

La strigatele mele, cele doua siluete au disparut. Masa monstruoasa s-a retras în sine si s-a transformat într-o sfera de un verde fosforescent, de marimea unei mingi de fotbal, dupa care a urcat scara, când rostogolindu-se, când sarind de pe o treapta pe alta. Cu o voce dispretuitoare, însotita de un râs infernal – pe care nu le-am auzit cu urechile, dar pe care le-am perceput totusi cu toata claritatea – mi-a strigat: „Crezi ca poti sa ma prinzi pe mine? Hi hi hi!” Apoi a sarit pe fereastra si s-a pierdut în noapte.

Am sarit din pat si m-am repezit în hol, ca sa vad ce se petrece. Dar în toata casa era o liniste perfecta!

Chiar atunci, fratele meu a iesit din camera, a privit în jos si a întrebat:

-          Cine-i acolo?

Am aprins o lumânare si i-am raspuns:

-          Eu sunt, de ce ai iesit?

-          M-am trezit brusc dintr-un cosmar în care aveam impresia ca ceva foarte rau se afla în casa. Am vrut sa stiu ce se petrece si te-am gasit aici. S-a întâmplat ceva?

În timp ce vorbea, au iesit si surorile mele, urmate de întregul personal, si toata lumea m-a întrebat de ce am strigat. Le-am povestit întreaga poveste. Apoi, am cercetat casa din fir-a-par: poarta de la intrare era bine închisa, toate lucrurile se aflau la locul lor. L-am rugat apoi pe fratele meu sa verifice fereastra de sus: poate ca un curent de aer a deschis-o, iar prin ea s-a reflectat luna, ceea ce ar fi explicat sfera fosforescenta si verzuie pe care am vazut-o. Dar la ora respectiva luna lumina cealalta fata a casei noastre, asa ca mi-ar fi fost imposibil sa o vad din pat.

Întrucât nu am gasit nimic, nu ne-a ramas altceva de facut decât sa ne culcam la loc. Dar în mintea mea a rasunat înca multa vreme râsul acela demoniac: „Crezi ca ma poti prinde pe mine? Hi hi hi!”

Câteva zile mai târziu, fiul meu s-a plâns de dureri abdominale. Am avut din start convingerea ca este vorba de o apendicita. Am plecat împreuna cu el în capitala, pentru a fi examinat de un prieten al tatalui meu, chirurg celebru si seful unui mare spital. El a diagnosticat o iritare a apendicelui, dar s-a decis sa mai astepte pâna toamna înainte de a-l opera. Ne-am întors asadar pe malul lacului, unde fiul meu a mai avut parte de destule zile fericite în compania micilor sai tovarasi.

As fi preferat sa nu relatez perioada care a urmat, numai ca sa nu retraiesc acele momente. Acest lucru este însa necesar pentru întelegerea evenimentelor care au urmat.

Copilul a fost operat, totul a decurs bine si el s-a întors acasa dupa o spitalizare de opt zile. Exact în acest timp, fetita sorei mele s-a îmbolnavit de o boala la gât, ciudata si extrem de suparatoare. I s-au aplicat comprese, iar pe gât i-a aparut o eruptie rosie, despre care s-a crezut ca a fost cauzata de compresele umede. Medicul a tratat-o apoi cu o pudra speciala, iar a doua zi pielea si-a recapatat aspectul normal. Când fiul meu s-a întors de la spital, el s-a întâlnit fericit cu verisoara lui, cu care s-a jucat toata ziua. Curios, în loc ca joaca sa-l întareasca, el a devenit palid, tot mai obosit, iar câteva zile mai târziu slabit si deprimat. I-am luat temperatura si am constatat îngrozita ca avea 39 de grade. Copilul plângea, starea sa se înrautatea din ce în ce mai tare… iar corpul sau s-a acoperit cu mici pete rosii, la fel ca cea care îi aparuse anterior verisoarei sale. Am chemat cel mai bun pediatru, care a examinat copilul si ne-a întrebat daca cineva avusese de curând scarlatina.

-          Nu, i-am raspuns eu, nimeni.

-          Nu a suferit nimeni de dureri groaznice de gât?

Am crezut ca mi se despica pamântul sub picioare.

-          Ba da, verisoara lui, care a avut si o eruptie asemanatoare pe gât.

Profesorul a zâmbit:

-          Da, a fost într-adevar vorba de scarlatina. Copilul, care tocmai a suportat o operatie si a carui rezistenta era în mod evident diminuata, a contractat o infectie urâta. Va trebui sa-l vaccinam imediat. Doriti sa-l îngrijiti personal?

-          Da.

-          Ati avut scarlatina?

-          Nu, dar nu am cum s-o fac, caci sunt imuna la orice boala infectioasa.

-          Nu pot accepta aceasta responsabilitate decât daca acceptati sa va vaccinati si dumneavoastra.

?tiam din experienta ca organismul meu nu suporta nici un fel de ser. De aceea, am încercat sa-l conving pe doctor sa nu ma vaccineze. Zadarnic însa. El ne-a administrat amândurora un ser foarte nou, caruia nu i se cunosteau înca toate efectele secundare. Am avut impresia ca sunt dusa la abator, ca trebuia sa tolerez o otrava.

Medicul îmi spusese:

-          Sunt absolut sigur de acest ser, nu o sa va faca nici un rau.

Când – mai târziu – eram pe punctul de a muri, am vrut sa-l chem pe acest medic plin de infatuare si sa-i explic ca sunt momente în care e mai bine sa tii cont de parerea altora, nu sa-i tratezi ca pe niste numere. Serul actiona ca o otrava cu efect lent…

Mai întâi de toate am fost nevoiti sa asistam la agonia bietului copil. Timp de sase saptamâni, am ramas la capatâiul sau. Febra, care oscila între 40 si 41 de grade, precum si efectele cumplite ale serului, i-au pus organismul la grea încercare. Inima sa a cedat de mai multe ori. Un tânar medic fusese adus în casa noastra, pregatit la orice ora sa-i faca o injectie pentru a-i fortifica inima. Eram trei persoane închise în apartament, luptându-ne pentru viata copilului.

„Crezi ca poti sa ma prinzi? Hi hi hi!” De câte ori nu am auzit aceste cuvinte repetându-se în mintea mea în timpul lungilor nopti în care tineam copilul în bratele mele, fara sa-i dau drumul nici macar o singura clipa. Îl smulsesem din ghearele vrajitoarei: îl operasem de apendicita. Dar lupta cu monstrul fosforescent nu s-a dovedit la fel de usoara, acesta nu era învins.

Bietul meu baietel se simtea din ce în ce mai rau, iar febra îi crestea. Profesorul a fost nevoit sa îi administreze o a doua doza de ser. Timp de câteva zile febra a scazut, dar gâtul i s-a inflamat îngrozitor în partea stânga. Medicii au spus ca infectia s-a concentrat într-o glanda si s-au întrebat daca nu cumva era cazul sa opereze umflatura care crestea vazând cu ochii. Copilul nu-si mai putea tine capul decât înclinat. Batalia era din ce în ce mai dura, febra a crescut din nou. Copilul delira. Timp de cinci saptamâni nu dormisem mai mult de una sau doua ore pe noapte. Copilul se agita în pat si nu se calma decât în bratele mele. În ultimele cinci zile nu am mai parasit deloc capatâiul lui, tinând micutul sau corp bolnav în bratele mele… Ascultam respiratia lui greoaie si asteptam… Am asteptat astfel cinci zile si cinci nopti interminabile.

Nu as fi crezut niciodata ca o fiinta umana poate rezista atâta vreme fara sa doarma. Cinci zile si cinci nopti cu copilul în brate. În timpul acelor ore ma gândeam la acele mame care se plâng de ingratitudinea copiilor lor: „Pentru asta l-am îngrijit atâta?… De-aia m-am sacrificat si l-am vegheat în timp ce era bolnav?… etc. etc.”. Eu am tras concluzia ca o mama nu îsi îngrijeste copilul de dragul lui, ci de dragul ei! Multe femei cred ca sunt mame model pentru simplul motiv ca îsi îngrijesc copiii! Nu, eu mi-am dat seama ca fac tot ceea ce fac pentru a-i salva viata copilului meu nu pentru ca as fi o mama model, ci pentru mine! Tremuram numai la ideea ca as putea sa-mi pierd fiul. Nu pe el îl iubeam, ci pe mine, si de aceea doream sa-l salvez. Acest lucru era important pentru mine, eu eram aceea atasata de el, iar ideea ca el ar fi putut disparea din viata mea mi se parea insuportabila. Asezata acolo, cu copilul în brate, am devenit constienta ca faceam ceea ce faceam pentru mine, ca doream sa-l pastrez pentru mine. Îl strângeam la pieptul meu încercând sa-i transmit putin din energia mea vitala, ca sa-mi ramâna mie. Da, stiam ca din plexul solar al fiecarui om emana o forta invizibila, care, daca omul doreste, poate deveni imensa si poate învinge chiar si atractia terestra. Acum doream însa exact contrariul: doream ca aceasta forta sa se accentueze pentru a-l pastra pe copilul meu pe pamânt. Îmi concentram toate gândurile pentru ca fiul meu sa primeasca energia necesara pentru a învinge boala. Nu am cedat totusi nici o clipa pentru a ma ruga lui Dumnezeu sa-mi salveze copilul. „Lucrurile nu sunt niciodata rele prin ele însele, totul depinde de maniera în care ne gândim la ele”. Aforismul lui Epictet era prezent în mintea mea. Din punctul meu de vedere personal, ar fi fost o catastrofa sa pierd copilul. Dar nu trebuia sa-i cer instantei supreme, Creatorului, sa-mi împlineasca dorintele mele subiective si personale, caci El stie mai bine ce trebuie si de ce trebuie sa fie asa. Nu doream sa-mi pastrez cu orice pret fiul din motive personale. Cât despre copil, si pentru el împlinirea vointei divine ar fi fost cea mai buna, oricare ar fi fost aceasta vointa. Am ramas asadar cu micul meu baietel în brate, bietul meu „eu” uman-matern tremurând pentru viata lui, dar rugându-se fara încetare: „Faca-se voia Ta!… Faca-se voia Ta!”

Am repetat aceste cuvinte de sute de ori în timpul acelor ore interminabile. Corpul meu se revolta, nu îmi mai simteam spatele. Am încercat la un moment dat sa îmi schimb pozitia, imperceptibil, dar copilul a simtit si a strigat: „Stai! Tine-ma! Daca vei ramâne cu mine si ma vei tine strâns în brate, îti voi ierta tot raul pe care mi l-ai facut!”

Sângele meu mi-a înghetat în vene… Ce avea copilul sa-mi reproseze?

Pâna atunci crezusem ca am facut pentru copilul meu tot ce îi sta unei mame în puteri. Dupa ce s-a nascut, a fost întotdeauna principala mea preocupare. M-am straduit întotdeauna sa-l fac fericit. Oare ce facusem ca sa am nevoie de iertarea lui?

Am încercat sa îl întreb:

-          Fii linistit, micutul meu, am sa ramân cu tine, am sa te tin la pieptul meu. Dar ce anume doresti sa îmi ierti?

-          Nu stiu, dar daca o sa ma tii strâns, am sa-ti iert totul…

L-am privit pe medic, care mi-a spus cu blândete:

-          Delireaza, nu-l luati în seama.

-          Da, da, delireaza…

Dar cunosteam mult prea bine sufletul uman si stiam ca spusele baiatului veneau dintr-o zona mult mai profunda. M-am gândit multa vreme la ele… Oare ce facusem împotriva acestui suflet?… Ce greseala am comis?

Si într-o buna zi, totul a devenit clar…

În seara celei de-a cincea zile fara somn, copilul mi-a lasat în sfârsit câteva clipe de ragaz. Eram atât de întepenita încât a fost nevoie ca medicul sa ma ajute sa ma ridic, dupa care, ca un automat, am facut câteva activitati indispensabile igienei mele corporale. Dar sufletul meu cazuse în bezna si parea asaltat de toti demonii infernului. Mai presus de orice îmi era teama sa nu clachez. Era necesar sa gasesc energia necesara sa pot continua, sa suport ceea ce va urma. În asemenea momente, omul renunta la orgoliul sau si accepta orice fel de ajutor din afara. Biblia! Biblia era acolo, la capul patului, iar eu m-am agatat de ea ca de un colac de salvare. Am deschis-o si ochii mi-au cazut pe urmatorul pasaj din Vechiul Testament: „Nu va temeti de nimic, dusmanii vostri va vor asalta cu sagetile lor invizibile atâta vreme cât Domnul le va permite acest lucru. Dar când timpul lor va trece, veti fi eliberati de rau!”

Efectul pe care l-au avut asupra mea aceste cuvinte a fost unul indescriptibil. Am simtit cum de pe inima mi se ridica o greutate enorma. Dupa sase saptamâni de întuneric si angoasa, am întrevazut în sfârsit lumina de la capatul tunelului… lumina… lumina!

Chiar în aceasta clipa a sunat telefonul. Era mama, care m-a întrebat:

-          Cum se mai simte copilul?

-          Mama, mama, copilul se va vindeca! am strigat eu.

-          A scazut febra?

-          Nu, are înca 40 de grade, dar Dumnezeu mi-a trimis un mesaj, dupa care i-am povestit ce se întâmplase.

-          Dumnezeu sa te auda! mi-a spus mama.

Am închis repede telefonul, caci ma striga copilul. Am ajuns la el tocmai în clipa în care abcesul, la fel de mare ca si o minge, s-a resorbit în interior. Din gura i-a iesit o masa verde, purulenta, oribila. M-am gândit imediat la sfera verde… Culoarea era identica.

Medicii au asteptat înainte sa strapunga abcesul ca acesta sa se coaca la exterior, dar el ramasese dur si medicii nu au îndraznit sa-l opereze. Natura a facut singura ce era de facut pentru a elibera copilul, care a cazut apoi într-un somn profund. Am continuat sa veghem asupra lui toata noaptea, dar pulsul sau s-a întarit, respiratia i s-a calmat, iar transpiratia de pe frunte a disparut. Copilul dormea linistit. Dupa cele câteva saptamâni de cosmar puteam în sfârsit sa dormim si noi, dar eu nu mi-am gasit somnul. Sistemul meu nervos uitase ce înseamna somnul.

A doua zi, copilul a dormit pâna la orele 11.00. A sunat tata, care ceruse de multe ori vesti despre el în timpul bolii, iar eu i-am spus:

-          O, tata, doarme un somn calm si linistit.

În sfârsit, copilul meu a deschis ochii si imediat a cerut lapte. A baut patru pahare la rând, umflându-se ca un burete… dupa care si-a cerut jucariile.

A doua zi era Craciunul. Sotul meu, parintii, fratele si surorile au venit si ne-au adus un bradut decorat si tot felul de jucarii. Am pus copilul într-un fotoliu si l-am apropiat de usa camerei sale, de unde a putut face un semn familiei. De-abia îl mai recunosteai, slab si palid, dar traia! Am plâns cu totii de bucurie. Raul batuse în retragere… ora sa cosmica sunase. Eram topita de recunostinta, nici macar nu puteam vorbi. În acest caz, dorinta mea cea mai arzatoare si vointa lui Dumnezeu fusesera identice: El îmi înapoiase copilul.

Fiul meu s-a refacut lent. Tânarul medic care statuse la capatâiul lui si-a luat în sfârsit liber. Apoi, copilul s-a putut ridica. A trebuit sa reînvete sa mearga, dar si-a recâstigat repede fortele. Doua luni mai târziu s-a reîntors la scoala. În ceea ce ma privea, mi-am regasit somnul si mi-am propus sa reîncep sa sculptez. Dar nu ma simteam prea bine, eram într-o stare ciudata, ca si cum as fi fost ametita, vedeam lumea printr-o pânza de apa. Putin câte putin, lucrurile au devenit din ce în ce mai vagi.

Serul care îmi fusese administrat era compus din hormoni de iapa. Dupa cum am aflat mai târziu, ziarele scrisesera mult despre el, fiind dovedit ca acest nou preparat actiona asupra femeilor ca o otrava lenta în sânge. Majoritatea celor care fusesera vaccinate cu el au suferit mai întâi tulburari nervoase, dupa care, în procesul natural de eliminare a sângelui otravit, au suferit de hemoragii pe care nu le-au mai putut opri. Multe dintre ele au murit. Au urmat procese interminabile cu compania producatoare.

Starea mea s-a înrautatit continuu. Lucrurile mi se pareau din ce în ce mai vagi. Aveam sentimentul de a-mi straina chiar si mie. Mergeam drept, dar sufeream de ameteli. Pânza de apa prin care mi se parea ca vad lumea a devenit din ce în ce mai densa.

Într-o zi, am cazut la pamânt din cauza unui atac, pulsul mi s-a oprit, nu a mai ramas decât o fibrilatie. Nu puteam sa merg, sa manânc, sa dorm. Zaceam în pat, cu o punga de gheata pe inima, privind lumea exterioara ca si cum ar fi fost o lume acvatica.

Descrierea tuturor suferintelor care au urmat ar fi o poveste prea lunga. Este suficient sa spun ca timp de câteva luni, am trecut prin toate fazele infernului…

Vara m-a ajutat sa-mi redobândesc într-o oarecare masura sanatatea. Medicul m-a sfatuit sa ma duc pe malul lacului. Schimbarea de clima ar fi trebuit sa fie salutara. Am stat la vila familiei, alungita pe terasa, încercând sa îmi calmez si sa îmi controlez nervii agitati. Mi-am repetat de fii de ori: „Fii caaaaalma… caaaalma… caaaalma”. Starea mea s-a ameliorat lent si din când în când am putut dormi…

Într-o zi, mi-am dat seama ca în loc sa se duca la plaja, ca de obicei, fiul meu se învârtea în jurul divanului pe care stateam, cu o mina uimitor de calma. Mi s-a strâns inima, nu cumva îi era iarasi rau? Neobisnuita sa vad un copil atât de linistit, l-am întrebat:

-          Ce se petrece? De ce nu ai iesit cu ceilalti copii?

Copilul s-a sprijinit de divan si mi-a raspuns:

-          Mami, este posibil ca eu sa mai fi trait o data?

Întrebarea sa m-a lasat cu gura cascata. L-am întrebat:

-          De unde ti-a venit o asemenea idee?

-          Eram în gradina si am vazut dintr-o data un mare scarabeu negru. M-am jucat cu el cu un pai. El s-a rasturnat pe spate si a ramas perfect imobil, ca si cum ar fi fost mort. Eram curios sa vad ce se va petrece în continuare, asa ca nu l-am lasat din ochi. Toata povestea a durat foarte mult timp, poate chiar o jumatate de ora, dupa care scarabeul s-a întors iarasi pe picioarele sale si a plecat. În acel moment am avut convingerea profunda ca am mai trait o data. Oamenii au crezut ca am murit, dar, la fel ca si scarabeul, eu am continuat sa traiesc, si acum sunt din nou aici, viu. Asta înseamna ca nu am murit niciodata! Si un alt motiv pentru care ti-am pus aceasta întrebare este ca în fiecare dimineata, când ma trezesc, înainte sa deschid ochii mi se pare ca trebuie sa ma grabesc sa ma duc la vânatoare ca sa le duc ceva de mâncare sotiei si copiilor mei. Abia când deschid ochii si recunosc camera în care ma aflu stiu ca sunt doar un baietel si ca sunt fiul tau. Dar sotia si copiii mei, si toti oamenii de acolo, nu sunt la fel ca noi, sunt… sunt… sunt toti negri si goi, mi-a mai spus cu copilul cu un zâmbet stânjenit.

L-am ascultat cu un interes din ce în ce mai mare, dar nu l-am lasat sa-mi citeasca surpriza din minte. Dupa ce l-am lasat sa se exprime liber, l-am întrebat:

-          Asadar, erai tatal a mai multi copii? Si unde locuiati?

Copilul a luat o foaie de hârtie si a desenat pe ea, foarte sigur de el, o coliba rotunda, care avea în partea de sus o gaura cu o forma foarte particulara prin care iesea fumul, detaliu pe care nu l-ar fi putut observa în tara noastra. În fata colibei se afla o femeie goala, cu sânii mari si lasati. În fata colibei se întindea un lac, iar pe fundal se vedeau palmieri. Mi-a întins desenul si mi-a spus:

-          Traiam într-o coliba de felul acesta, pe care o am construit-o noi însine. Fiecare barbat avea propria lui barca, sculptata dintr-un singur lemn. În apropiere se afla un fluviu, dar nu te puteai aventura pe el asa cum facem noi aici, pe lac, caci în apa locuia un monstru, nu mai stiu ce fel de monstru, dar stiu ca devora picioarele oamenilor. De aceea, nu ne duceam niciodata acolo. Întelegi acum de ce am plâns atât de mult anul trecut, când ai vrut sa ma arunci în apa: îmi era frica sa nu-mi manânce cineva picioarele. Chiar si acum, desi stiu ca nu exista nimic periculos în lac, tot nu pot sa nu ma gândesc la monstrul acela ori de câte ori intru în apa. Îti mai amintesti ca anul trecut, când am primit barca, am vrut sa vâslesc imediat? Dar tu nu m-ai lasat, spunându-mi ca trebuie mai întâi sa învat sa vâslesc! Dar eu stiam ca pot vâsli, ma simteam atât de bine în micuta mea barca de bambus cu care ma miscam pe apa ca si cum as fi fost una cu ea. Dupa ce m-am urcat în barca, am facut imediat turul lacului. Îti mai aduci aminte, am insistat atât de mult încât, impacientata, mi-ai spus: „Bine, încearca si o sa vezi ca habar n-ai sa vâslesti!” Si toata lumea a ramas cu gura cascata când m-a vazut ca vâslesc cu o singura vâsla, caci eram prea mic pentru a ma folosi de amândoua, dar desi aveam una singura, am condus în siguranta ambarcatiunea printre celelalte barci, si chiar printre oamenii care înotau. Da, puteam sa fac ce vreau cu barca mea pe vremea când locuiam acolo! Ar fi trebuit sa ma vezi! Si copacii erau complet altfel decât aici, ar fi trebuit sa-i vezi si pe ei (dupa care mi i-a desenat). Si mai erau si alte lucruri diferite, tot felul de plante… Uite, eu sunt aici si vânez o pasare mare, cu palaria lânga mine!

Tot ce desena era caracteristic unei tari tropicale, cu palmieri si o vegetatie specifica. Silueta schitata era aceea a unui negru. Singura palaria mi s-a parut suspecta, întrucât semana cu palariile moderne de fetru. Dar nu am vrut sa-i distrag atentia, asa ca am continuat sa-l chestionez cu multa delicatete. Nu doream sa-i trezesc prea tare imaginatia. Cum era limpede ca nu vazuse niciodata femei goale, decât cel mult în picturi, si acelea fara sâni mari si lasati, l-am întrebat:

-          De ce ai desenat femeia cu sânii atât de mari, de lasati si de urâti?

Copilul m-a privit surprins sa auda o asemenea întrebare, dupa care, fara nici o ezitare si în modul cel mai natural, mi-a raspuns:

-          Fiindca asa avea sânii. Si nu erau urâti. Era foarte frumoasa! a adaugat cu mândrie.

Raspunsul lui m-a convins ca nu era vorba de ceva ce vazuse sau auzise în anturajul nostru. Nu fusese niciodata la cinema, nu citise carti despre Africa. De unde putea sti el ca o femeie cu sânii mari si lasati era frumoasa? Idealul nostru de frumusete era foarte diferit. Am continuat sa-l întreb:

-          Care a fost ultimul lucru de acolo de care îti amintesti?

-          Eram la vânatoare, când un tigru a sarit asupra mea. Mi-am aruncat lancea, care s-a înfipt în pieptul lui. Dar tigrul nu a murit. S-a aruncat asupra mea. Dupa aceea, nu mai îmi amintesc nimic.

-          Bun, totul e foarte interesant, si este posibil ca tu sa fi trait toate acestea, si ele sa fi existat cu adevarat. Dar acum esti aici. Nu te mai gândi la ceea ce a fost, ci la ceea ce este. Mie poti sa-mi povestesti orice, dar nu le spune altora ce ai trait atunci.

-          Stiu, mami, stiu foarte bine ca adultii cred ca copiii sunt putin nebuni si îsi bat întotdeauna joc de noi. Dar nu stii ce s-a întâmplat cu sotia si cu cei trei copii ai mei?

-          Nu. Nu am nici cea mai mica idee. Nu uita ca totul trece, numai iubirea ramâne eterna. Fii deci convins ca iubirea va va reuni în aceasta viata.

-          Atunci e foarte bine, a mai spus copilul, dupa care s-a întors la joaca lui.

Eu am luat desenele pe care le-a facut si le-am adaugat în jurnalul lui, pe care îl tineam de când se nascuse… Nu i-am mai pus nici un fel de întrebari. Nu doream sa-i stimulez în mod excesiv imaginatia, nici sa-l las sa traiasca prea mult în lumea amintirilor.

De altfel, ce sens avea? Eu stiam ca nu avusese niciodata ocazia sa citeasca vreo carte despre Africa. Îi stiam fiecare din pasii facuti, fiecare preocupare a sa. Pe de alta parte, nu era curios ca acest baietel, altminteri atât de curajos, chiar temerar, s-a zbatut cu atâta disperare atunci când l-am dus pentru prima oara la scaldat, ca si cum am fi vrut sa-l omorâm? Am vrut sa-i spun atunci ca poate intra în apa fara sa i se întâmple nimic. În cele din urma a acceptat sa intre în apa, dar numai dupa ce i-am promis solemn ca nu voi pleca de acolo. A doua zi am luat-o de la capat: a urlat ca un salbatic si a refuzat sa intre singur în apa. Am fost din nou nevoita sa-l tin în brate. Putin câte putin si-a învins frica si a devenit un adevarat broscoi caruia îi placea sa se balaceasca în apa. Mai târziu a ajuns sa-si petreaca majoritatea timpului dând la vâsle sau navigând cu pânzele sus.

Pe vremea când mai era înca micut, de patru sau cinci ani, picta împreuna cu verisoara lui, fata sorei mele, tot felul de tablouri. În timp ce fetita colora fetele în roz, fiul meu le picta în maro. I-am atras atentia ca fetele nu trebuiau sa arate asa de închise la culoare. M-a ascultat cu atentie, nu a zis nimic, dar a continuat sa le coloreze în culoarea ciocolatei.

Asadar, nu am mai vorbit de amintiri. Din când în când mai facea câte o observatie care îmi dadea de înteles ca toate aceste lucruri sunt înca foarte vii în sufletul lui. Au trecut astfel anii, pâna într-o zi când în gradina noastra acest intrat un vecin si m-a rugat sa vin în strada, caci îl vazuse pe fiul meu – care avea la acea vreme 13 ani – urcat pâna sus într-un plop. O cadere ar fi putut însemna moartea. Am privit copacii, care aveau o înaltime de 10-15 metri, dar nu l-am putut vedea. Atunci l-am strigat. M-a întrebat ce doream.

-          Coboara imediat!

-          De ce?

-          Nu comenta. Coboara!

Fara sa mai comenteze, a aparut în curând în fata ochilor mei. Cobora cu prudenta, dar cu o siguranta perfecta, de parca ar fi fost o maimuta. A trecut si de ultima ramura, dupa care m-a întrebat, abia stapânindu-si mânia:

-          Si de ce, ma rog, a trebuit sa cobor?

-          Pentru ca este o prostie sa te urci atât de sus, si mi se pare incredibil ca trebuie sa vina strainii ca sa îmi spuna ce ai facut. De ce îti iei asemenea riscuri? Ce faci acolo sus?

-          Mi-am facut un cuib acolo sus si manânc în el turtele de malai, care sunt mult mai bune acolo. În plus, de acolo pot vedea totul, întreaga regiune.

-          Nu mai spune? Si de ce trebuie sa-ti risti viata? Instaleaza-ti cuibul aici, pe prima creanga.

Copilul era de-a dreptul suparat. Mi-a spus:

-          Aha, eu nu am voie sa urc pentru ca tu esti convinsa ca este periculos. Ma întreb cine mai avea grija de mine atunci când traiam în jungla si când urcam în copacii cei mai înalti ca sa observ animalele! Unde erai atunci?

-          Nu stiu unde eram atunci, dar acum sunt aici, iar tu ai datoria sa ma asculti! i-am raspuns eu energic.

Nu era tocmai multumit de raspunsul meu, dar cum altminteri se bucura de destula libertate, si-a gasit rapid alte ocupatii, iar incidentul a fost uitat.

Dupa o vreme, s-a întors foarte tulburat de la scoala:

-          Ce prostie! Preotul vrea sa ne faca sa credem ca omul nu traieste decât o singura data. Eu stiu ca am trait de mai multe ori! O stiu pur si simplu! Dar când esti printre adulti este mai bine sa taci!

Impresiile vietii prezente s-au suprapus treptat peste cele anterioare, despre care nu a mai vorbit multa vreme. Când s-a apropiat de vârsta de 15 ani mi-a cerut o baterie de jazz. Ne-am dus la cel mai mare magazin de accesorii muzicale si el a ales cea mai mare toba din câte existau, cu toate accesoriile. S-a produs atunci un fenomen la fel de surprinzator ca si atunci când vâslise singur pentru prima data. Ajuns acasa, s-a instalat la toba, a luat betele si a început imediat sa cânte, cu un control perfect, ca si cum nu ar fi facut altceva toata viata lui, cele mai complicate ritmuri, sincopele cele mai iesite din comun. Era în extaz, ochii în straluceau, lacrimile îi alunecau pe obraji… Totul se petrecea în tacere: plângea în timp ce cânta. Nu mi-a spus niciodata de unde avea acest dar. O singura data, mi-a zis:

-          Stii, mama, asa faceam noi când trebuia sa ne transmitem diferite semnale, diferite mesaje la mare distanta… Dupa care a continuat sa cânte ca un posedat.

Pe de alta parte, refuza întotdeauna sa povesteasca istorii legate de viata negrilor. „De ce as face-o? Eu stiu cel mai bine cum era acolo, iar parerea albilor nu ma intereseaza. În plus, orice descriere autentica ma face sa plâng, chiar daca nu vreau acest lucru…”.

Mai târziu, ne-am dus sa vedem un documentar despre negri. Era deja ofiter de aviatie, dar a plâns ca un copil în timpul proiectiei, lacrimile curgându-i în tacere pe obraji.

Unde învatase sa cânte la toba? Mi-am putut da seama de dificultatea acestui instrument atunci când am încercat eu însami sa cânt la el. Cum putea un copil crescut la oras sa-si doreasca macar o asemenea toba? Cum se putea ca un tânar modern si fericit sa plânga atunci când cânta la baterie si când asista la un film despre negri?

Mai târziu, Paul Brunton, scriitor, filosof si mare calator, ne-a facut o vizita. Tocmai se întorcea din India. I-am povestit de amintirile din vieti anterioare ale fiului meu. Mi-a cerut sa vada desenele si dupa ce le-a studiat, a spus:

-          Acest gen de colibe este caracteristic unui anumit trib de negri din Africa Centrala, care traieste pe malurile fluviului Zambezi. Toate detaliile sunt absolut corecte.

-          Bine, dar palaria seamana cu o palarie moderna, am spus eu, nu are cum sa faca parte din accesoriile vestimentare ale negrilor.

Brunton a zâmbit:

-          Va înselati, iar cel care are dreptate este copilul. Aceasta palarie este într-adevar caracteristica acestui trib. Nu este vorba de fetru, ci de frunze de stuf tesute. Arma de vânatoare este de asemenea foarte bine desenata. Iar monstrul care îi musca pe oameni de picioare este în mod evident crocodilul. Dar spuneti-mi, cum de ati devenit mama unui copil care a fost cândva negru?

-          Iata o întrebare la care nu am gasit înca raspunsul, i-am raspuns râzând. Dupa care am vorbit despre alte lucruri.

Primele amintiri ale fiului meu au aparut atunci când a observat în liniste un scarabeu, pe malul lacului. Fara sa stie, el a utilizat o metoda indiana de concentrare. Yoghinii indieni obisnuiesc sa se concentreze asupra unui punct negru desenat pe perete sau asupra unei bule de cristal. Copilul a facut acelasi lucru, scarabeul negru tinând locul punctului, si a intrat involuntar în transa. Astfel i-au aparut amintirile dintr-o viata anterioara.

A trecut si vara respectiva. Starea mea s-a ameliorat. Constiinta mea s-a clarificat din nou, lumea nu mi se mai parea fluida, senzatiile de arsura la nivelul sângelui au disparut. Toamna, dupa ce ne-am întors acasa, am resimtit însa din nou toate simptomele care au determinat moartea atâtor femei vaccinate cu serul respectiv. Sufeream de crampe si de dureri atroce. Nu as fi crezut niciodata ca o fiinta poate suporta o asemenea tortura fara sa moara. Mi-am pierdut complet controlul asupra corpului meu. Nervii îmi erau paralizati. Daca doream sa îmi întind mâna, aceasta ramânea imobila. Traiam într-o stare de angoasa si de spaima. Iar în timpul lungilor nopti nedormite, auzeam mereu vocea aceea iritanta si rea: „Ce, credeai ca poti sa ma prinzi? Hi hi hi!” Medicii au ajuns la concluzia ca trebuie sa fiu operata.

În seara respectiva a telefonat un fost coleg de scoala al sotului meu, de care eram foarte legati. Tocmai se întorsese dintr-o lunga calatorie în India. A doua zi a venit sa ma vada.

-          Si-am spus ca în India am studiat yoga cu un mare maestru. Daca vei face ce-ti voi spune, îti vei recupera sanatatea. În nici un caz nu te lasa operata!

I-am promis sa tin cont de sfatul lui. Mi-a aratat câteva exercitii simple de respiratie, pe care le puteam executa în pozitie culcat, chiar daca eram pe jumatate moarta, si pe care trebuia sa le repet cât mai des în timpul zilei, în timp ce îmi controlam constiinta.

Am urmat întocmai indicatiile primite.

Câteva zile mai târziu ma simteam într-adevar mai bine. Durerile s-au redus si totul parea sa indice o tendinta clara de ameliorare.

Peste alte doua saptamâni m-am putut ridica pentru câteva clipe din pat. Simteam ca redevin eu însami! Unele tulburari erau înca foarte active, dar amicul nostru mi-a recomandat alte exercitii de yoga. Starea mea s-a ameliorat, iar primavara am putut pleca la mare pentru câteva luni. Clima binecuvântata, baile marine si exercitiile de yoga mi-au redat în cele din urma sanatatea. Sotul meu a venit si el în ultimele patru saptamâni ale vacantei mele, si aceea a fost perioada cea mai fericita din viata mea personala. Numai cine a fost bolnav incurabil poate sti ce înseamna sa fii din nou sanatos!

O, forta si putere necunoscuta pe care o numim Dumnezeu! Îti multumesc pentru ca mi-ai redat sanatatea, ca mi-ai permis sa scap de infern, ca nu m-ai lasat sa devin o povara pentru cei pe care îi iubesc, ca ai facut din nou din mine o fiinta utila si capabila sa munceasca!

Soarele nu mi se paruse niciodata atât de stralucitor, cerul atât de albastru, marea atât de splendida ca în vara aceea…

Toamna ne-am întors acasa, iar eu m-am reapucat de lucru, la fel ca mai înainte.

Într-o seara ne-am dus cu întreaga familie la cinema, la un film de Walt Disney. Mickey Mouse, Pluto si Donald ne-au amuzat copios. A urmat apoi un film în care personajele lui Walt Disney si-au propus sa creeze o companie de alungare a fantomelor si strigoilor din casele bântuite. Ele au dat un anunt în acest scop. Pe de alta parte, într-un vechi castel, tot felul de fantome traiau într-o armonie perfecta. Ele se reuneau în fiecare noapte în marea sala a cavalerilor. Într-una din seri, o fantoma s-a instalat confortabil în fotoliul sau ca sa-si citeasca ziarul, când a descoperit anuntul cu pricina. Ea a citit-o cu voce tare tovaraselor sale, care au fost indignate la unison: „Ce?… Nici chiar fantomele nu mai pot trai pasnic…”. Ele s-au decis sa le dea impertinentilor o binemeritata lectie. Una din fantome a telefonat la casa cu pricina si i-a chemat pe cei în cauza. Apoi, rolurile au fost distribuite între cei de fata: una din fantome trebuia sa se ascunda sub pat, alta în spatele usii, o a treia în oglinda, astfel încât daca cineva dorea sa se uite, sa vada fantoma în locul chipului sau. Fiecare stia exact ce avea de facut pentru a baga spaima în Mickey si în tovarasii sai, facându-i sa-si schimbe pentru totdeauna planurile. Dupa ce au stabilit detaliile, seful fantomelor a facut un semn si toate fantomele au disparut, transformându-se în niste sfere fosforescente care pluteau prin aer si sareau în toate directiile… cu un râs infernal la gândul ca bietele creaturi pamântene doreau sa le prinda!

Surpriza m-a lasat pur si simplu fara grai! Sora mea mai mica si fratele meu au strigat: „Uite! Uite! Sfera verde a lui Esther! Ce ciudat…”. Erau atât de tulburati si vorbeau atât de tare încât pentru o clipa m-am temut ca vom fi dati afara din sala. Culmea este ca ei nu stiau ca întreaga scena a fantomei care s-a transformat într-o sfera verde si fosforescenta, râzând cu un râs diabolic si disparând apoi în salturi, era exact ceea ce vazusem eu cu ceva vreme înainte!

Eram bulversata. Oare vazusera si altii asemenea aparitii? Îmi era greu sa cred ca Walt Disney nu a vazut el însusi sfera verde! Cum si-ar fi putut imagina o aparitie identica cu cea vazuta de mine? O coincidenta era exclusa. Dar povestea nu s-a terminat aici!

Câteva saptamâni mai târziu, am început sa citesc o carte intitulata „Aram, magie si mistica”, care regrupa o colectie importanta de întâmplari adevarate. Am citit mai multe capitole si am ajuns la urmatorul pasaj: „… Cum de putea intra acest personaj prin poarta închisa cu lacat? ?tiind cu precizie ca poarta era închisa, m-am gândit: ‚Nimeni nu poate intra, chiar daca s-a miscat clanta si poarta s-a auzit scârtâind’. Dar cine a fost? În camera s-au auzit lovituri si zgomote ciudate, care au pus în trepidatie patul si sticla lampii de pe noptiera mea”. Si apoi, mai departe: „Nu am vazut nimic, dar nici nu mi-am dat osteneala sa vad ceva. Vecinul meu de camera a pretins ca a vazut subit pe podeaua camerei mele o sfera luminoasa de marimea lunii pline care a aparut în fata usii pentru a disparea apoi dincolo de perete”.

Nu-mi venea sa-mi cred ochilor. Era vorba de aceeasi sfera care semana cu o luna plina. Se pare ca sfera pe care o vazusem eu nu era ceva unicat! Ce ciudat! Totusi, gândindu-ma mai bine, mi-am dat seama ca un fenomen analog exista si în natura: fulgerul globular, care se misca prin aer cu miscari razlete. Se cunosc cazuri în care un asemenea fulger a intrat într-o camera pe fereastra, a trecut prin toata casa si a disparut pe o alta iesire. Atâta vreme cât fulgerul îsi pastreaza forma sferica el nu este periculos, dar daca iese din aceasta forma el poate distruge tot ce îi iese în cale. Aceasta forma de fulger globular este infinit mai periculoasa decât un fulger normal. Oare nu puteam crede ca sfera verde si fosforescenta era tot un fel de fulger globular, dar pe un nivel diferit?

Din noaptea timpurilor ne-a ramas un adevar atribuit lui Hermes Trismegistos, despre care se spune ca cunostea toate misterele cerului si ale pamântului: „Tot ce este sus exista si jos, la fel cum tot ce este jos exista si sus”. Paralela dintre fulgerul globular si sfera verde pe care am vazut-o eu mi s-a parut uimitoare…

Click aici pentru prima parte

Click aici pentru partea doua

Click aici pentru partea treia

Click aici pentru partea patra

Click aici pentru partea sasea

Aceste 12 perechi sunt:

A tacea – a vorbi

Receptivitatea – rezistenta la influentele exterioare

Ascultarea – dominarea

Umilinta – încrederea în sine

Rapiditatea ca de fulger – ponderatia

A accepta totul – a discerne

Prudenta – curajul

A nu avea nimic – a avea totul

A nu fi atasat de nimic – fidelitatea, loialitatea

A te face remarcat – a trece neobservat

Dispretul fata de moarte – respectul fata de viata

Indiferenta – iubirea

Controlul virtutilor înseamna sa stii sa utilizezi aceste calitati la locul potrivit si în momentul cel mai oportun. Aceeasi calitate poate fi divina, daca este utilizata la locul potrivit si în momentul oportun, sau satanica, daca este utilizata într-un loc si într-un moment nepotrivite. Caci Dumnezeu nu creeaza decât ceea ce este Bun, Frumos si Adevarat. Nu exista caracteristici si forte malefice. Nu exista decât caracteristici si forte prost utilizate!

1 A tacea – a vorbi
„A tacea” este o calitate divina. Ea reprezinta o binecuvântare atunci când este utilizata la locul si momentul potrivit. Dimpotriva însa, daca taci atunci când ar trebui sa vorbesti, spre exemplu atunci când ai putea salva cu un singur cuvânt pe cineva de la un mare pericol, aceasta „tacere” devine satanica.
La fel, atunci când vorbesti într-un loc si la un moment nepotrivit, facultatea divina a „vorbirii” devine o „flecareala” satanica.

2 Receptivitatea – rezistenta la influentele exterioare
Sa luam cea de-a doua pereche de caracteristici. Una dintre ele, receptivitatea, este divina atunci când te deschizi fata de tot ceea ce este superior – fata de Bunatate, Frumusete si Adevar – fata de Dumnezeu, lasându-l pe El sa actioneze prin tine, receptându-i vointa în Sine. Ea devine însa dezastruoasa si satanica atunci când se transforma într-un caracter slab, incapabil sa reziste în fata influentelor exterioare.
Celalalt aspect, rezistenta în fata influentelor exterioare, reprezinta acea facultate prin care fiinta se opune cu o vointa ferma în fata influentelor joase. Daca aceasta rezistenta se opune însa fortelor superioare, facultatea divina a „rezistentei la influentele din exterior” devine o „izolare satanica”.
Orice membru care lucreaza la marea opera datoreaza o ascultare deplina fata de vointa divina. Vointa lui Dumnezeu se poate manifesta direct, prin intermediul Sinelui tau, sau prin alte persoane. Poti recunoaste vointa divina atunci când, dupa ce ai examinat în profunzime tot ceea ce ti se cere, esti absolut sigur(a) ca aceasta corespunde convingerii tale cele mai profunde. Dumnezeu ne vorbeste prin intermediul convingerilor profunde, iar noi îi datoram o ascultare absoluta. Supunerea în fata cuiva împotriva propriilor noastre convingeri, din lasitate, teama, eventual din „amabilitate” sau pentru avantaje materiale, deci pentru motive inferioare si personale, echivaleaza cu a fi „servil”, deci satanic.

3 Ascultarea – dominarea
„Dominarea” se refera la daruirea unei parti din propria forta a vointei, altor fiinte, slabe si ignorante. Iubirea universala trebuie sa conduca la bunastarea generala prin mobilizarea tuturor fortelor active ale popoarelor, dar fara a încalca dreptul oamenilor la autodeterminare. Cel care îsi impune vointa celor din jur, fara iubire, încalcând dreptul acestora la autodeterminare, transforma aceasta calitate divina a „dominarii” într-o „tiranie” satanica.
Noi trebuie sa ne pastram „umilinta” în fata Sinelui suprem care ne anima, în fata divinului din noi. Trebuie sa fii constient de faptul ca toate calitatile frumoase, bune si autentice îi apartin LUI, ca persoana nu este decât un instrument al manifestarii sale, un aparat prin care divinul se proiecteaza în aceasta lume, dar nu este altceva decât un învelis golit de substanta. Va trebui sa recunosti în tine divinitatea care se manifesta pretutindeni în univers, FIINTA eterna, si sa te supui cu umilinta acestei divinitati. Dimpotriva, nu trebuie sa te supui niciodata puterilor terestre sau infernale, nici sa cazi în genunchi în fata formelor materiale, caci atunci ai transforma umilinta divina într-o „auto-umilire” satanica si lasa, prin care ai rani divinitatea FIINTEI eterne care te anima.

4 Umilinta – încrederea în sine
Daca doresti sa servesti cu adevarat marele plan al mântuirii pamântului, va trebui sa nu uiti niciodata ca nu traiesti si nu lucrezi prin propriile tale forte. Întreaga energie vine de la Dumnezeu si toate fortele pe care le manifesti provin de la Sinele tau superior, de la Dumnezeu. Aminteste-ti întotdeauna ca persoana ta este o aparenta. Adevarata ta fiinta, unica realitate eterna din tine este Dumnezeu! Încrederea în sine este încrederea în Dumnezeul care locuieste în inima ta, dar nu si încrederea în persoana ta, în aceasta aparenta. „Încrederea divina în sine” este indispensabila oricarei activitati creatoare si reprezinta relatia interioara cu Dumnezeu. Atunci când o persoana îsi imagineaza însa ca toate aceste calitati si toate aceste forte îi apartin ei – nu lui Dumnezeu – încrederea divina în sine se transforma în „infatuare” satanica.

5 Rapiditatea ca de fulger – ponderatia
Un colaborator la marea opera trebuie sa poata lua decizii cu o rapiditate comparabila cu viteza fulgerului. Va trebui sa înveti sa alegi fara nici o ezitare cea mai buna din posibilitatile existente. Pot aparea situatii în care o singura secunda de întârziere poate reprezenta pierderea ireparabila a unei ocazii unice. Daca vei sti sa actionezi rapid, într-o stare de concentrare perfecta si cu o prezenta de spirit care transcende timpul, aceasta rapiditate fulgeratoare a procesului de luare a deciziei va fi de sorginte divina. Daca vei actiona însa în graba, fara sa reflectezi la ce faci si fara prezenta de spirit, sau daca îti vei pierde puterea de concentrare, aceasta „rapiditate fulgeratoare” divina se va transforma într-o „pripire” satanica.
De aceea, va trebui sa înveti simultan si ce este „ponderatia” divina. Înainte de orice actiune, este necesar sa stii sa-ti controlezi natura, si cu multa rabdare, sa astepti ca decizia sa se „coaca” în tine. Pentru a recunoaste vointa lui Dumnezeu este de multe ori necesar sa-ti acorzi suficient timp pentru a lua decizia cea mai buna. Daca însa aceasta asteptare dureaza prea mult si nu conduce la nici o solutie, „ponderatia” divina se transforma într-o „nehotarâre” satanica.

6 A accepta totul – a discerne
Un lucrator util în planul divin trebuie sa învete sa accepte tot ceea ce îi rezerva destinul. Nu circumstantele exterioare sunt cele care îti determina valoarea, ci gradul în care îl manifesti pe Dumnezeu. Umilintele acestei lumi nu pot reduce sau distruge valorile tale interioare. Dar nici laudele si gloria lumeasca nu le pot amplifica. De aceea, va trebui sa nu te lasi afectata de maniera în care te trateaza cei ignoranti, sa ramâi cea care esti, deopotriva în umilinta si în glorie. Învata sa fii multumita în toate împrejurarile, sa accepti imperturbabil atât criticile cât si elogiile. Indiferent daca munca ta în planul divin îti impune sa traiesti în saracie, sau dimpotriva, sa ocupi o pozitie importanta si sa dispui de o mare avere, va trebui sa accepti ambele situatii si sa le consideri ca fiind simple mijloace care servesc marii cauze. Nici una nici cealalta nu trebuie sa-ti poata schimba starea interioara. Atunci când „accepti totul” în acest fel, manifesti o calitate divina, dar trebuie sa stii sa decizi – fara a te lasa afectata în vreun fel – când trebuie sa te aperi în calitatea ta de reprezentanta a legii divine în fata insultelor si a umilintelor, si în egala masura, când trebuie sa respingi cu modestie laudele. „Sa accepti totul” nu trebuie sa degenereze niciodata într-o „indiferenta” apatica sau într-o „lipsa de caracter” plina de lasitate.
Alege întotdeauna ceea ce este mai bun, nu te multumi cu ceea ce este inferior. Învata sa deosebesti „ce este frumos de ce este urât”, „ce este bun de ce este rau”, „ce este adevarat de ce este fals” – ce este divin de ce este satanic. Pe planul divin nu ai nici o utilitate daca nu dispui de un discernamânt perfect.

7 Prudenta – curajul
Daca vrei sa fii cu adevarat util(a), trebuie sa fii capabila „sa te lupti” din toate puterile tale. Cu spada adevarului, trebuie sa lupti împotriva umbrei erorii pentru a ajuta la instaurarea victoriei divinului pe pamânt. Dar „lupta” nobila si curajoasa nu trebuie sa degenereze într-o „dispozitie belicoasa” constanta si stupida.
Chiar daca va trebui sa te lupti deseori cu curaj, nu uita sa o faci cu armele spirituale, pentru a aduce pacea pe pamânt. Trebuie sa lupti pentru a reuni ceea ce a fost separat, despartit, si pentru a restabili pacea între combatanti. Iubirea de pace nu trebuie sa se transforme niciodata într-o atitudine negativa, într-o „lipsa a dorintei de a lupta” din lasitate sau comoditate.
Daca vrei sa devii o membra utila a marii opere de mântuire a pamântului, va trebui sa înveti ce este „prudenta”, dar va trebui sa decizi de asemenea când si în ce conditii trebuie aplicata aceasta calitate. „Prudenta” te poate salva de mari pericole, de mult rau si de sacrificii inutile. Lipsa încrederii în sine si teama de a risca pot transforma însa aceasta „prudenta” divina într-o „slabiciune” satanica.
„Curajul” tau trebuie sa fie de nezdruncinat. Nu trebuie sa te temi de nici un pericol. Trebuie sa faci fata cu curaj tuturor dificultatilor si sa raspunzi cu aceeasi moneda tuturor atacurilor dirijate împotriva divinului, atunci când cauza impune acest lucru. Dar acest „curaj” divin nu trebuie sa degenereze într-un „risc nebunesc, gata sa te faca sa-ti frângi gâtul”.

8 A nu avea nimic – a avea totul
Cel care doreste sa colaboreze la marele plan divin trebuie sa învete ce înseamna „a nu poseda nimic”. Indiferent daca misiunea ta presupune cea mai mare saracie sau cea mai mare bogatie, fii întotdeauna constienta de faptul ca nimic nu îti apartine tie, ca totul îi apartine lui Dumnezeu, iar din aceasta totalitate, tu primesti ceea ce îti este necesar pentru a-ti îndeplini misiunea. La fel ca si canalul care ramâne indiferent la cantitatea de apa care trece prin el, întrucât aceasta apa nu-i apartine, tu trebuie sa consideri ca tot ceea ce îti ofera destinul provine de la Dumnezeu si trebuie transmis mai departe. Nu-ti fa niciodata griji în legatura cu mijloacele tale de subzistenta. Vei primi întotdeauna ceea ce vei avea nevoie. Chiar daca vei fi extrem de bogata, aminteste-ti în constiinta ta ca nu posezi nimic. Aceasta atitudine pozitiva divina nu trebuie sa degenereze însa într-un „dispret fata de lucrurile materiale”. Nu trebuie sa-i ceri niciodata aproapelui tau sa te întretina daca tu nu muncesti!
Materia este si ea o forma de manifestare divina. De aceea, va trebui sa-i atribui materiei o valoare divina, sa înveti sa o controlezi si sa dispui de ea. Învata arta de a-ti procura lucrurile materiale de care ai nevoie pentru a-ti îndeplini sarcinile pe pamânt. Fii plenar constienta de faptul ca atâta vreme cât vei ramâne pe acest pamânt, esti nevoita sa ai de-a face cu materia, si nu vei putea rezista fara materie sau împotriva materiei. De aceea, este necesar sa o poti dobândi si pastra, sa o utilizezi si sa o controlezi corect. În caz contrar vei fi la mila puterilor terestre, sub controlul lor, si nu îti vei putea îndeplini misiunea în mod liber, într-o stare de independenta. Ai grija însa ca aceasta calitate divina care îti permite sa controlezi materia sa nu se transforme niciodata într-o sete de posesiuni materiale, de natura egoista si satanica.

9 A nu fi atasat de nimic – fidelitatea, loialitatea
În calitatea ta de lucratoare în slujba marii cauze, nu trebuie sa te atasezi de nimeni. Învata sa recunosti în orice om aspectele divine, cele pamântesti si cele demoniace. Nu iubi niciodata persoana, dar iubeste divinul din ea, tolereaza ceea ce este pamântesc si evita ceea ce este demoniac. Daca misiunea ta o cere, trebuie sa parasesti fara nici o ezitare fiinta în cauza, oricât de mult ai iubi-o, caci nu trebuie sa uiti nici o clipa ca cel care merita sa fie iubit în ea este Dumnezeu, si nu persoana. Persoana nu este decât un instrument prin care se manifesta Dumnezeu. De aceea, vei putea descoperi si iubi aceleasi manifestari în alte persoane. Iubeste-l pe Dumnezeu în toate fiintele si nu te atasa de nimeni. Ai grija totusi ca aceasta calitate sa nu devina „lipsa de sensibilitate” si „indiferenta” fata de aproapele tau.
Pe de alta parte, va trebui sa ramâi fidela pe viata si pe moarte fata de cei în care ai recunoscut manifestarea divina. Iubeste-ti maestrii si iubeste-i pe toti participantii la cauza divina, caci în ei îl poti recunoaste pe Dumnezeu. Ramâi fidela lui Dumnezeu prin intermediul lor, caci nu iubesti persoana lor decât în calitate de instrument divin. În acest fel, respectul si loialitatea pe care le vei arata maestrilor si colaboratorilor tai nu se vor transforma niciodata în adoratie sau într-un „cult al personalitatii”.

10 A te face remarcat – a trece neobservat
Daca doresti sa fii utila marii cauze, va trebui sa înveti arta de a-ti controla propria persoana si de a o folosi în public ca pe un instrument ascultator. Va trebui sa fii capabila sa-ti pui în valoare – în fata unui grup de persoane – talentele si facultatile spirituale, sa le aduci la apogeu, astfel încât sa manifesti prin corpul tau spiritul tau elevat, indiferent daca este vorba de felul în care stai, de miscarile mâinilor tale, de expresia ochilor tai, de cuvintele tale prin care convingi grupul sa se adune sub influenta ta, elevându-l apoi pe un nivel superior. Va trebui asadar sa apari în public fara rusine si fara complexe, pentru a face dovada spiritului tau prin intermediul personalitatii tale. Dar aceasta calitate nu trebuie sa trezeasca în tine demonul vanitatii si nu trebuie sa se transforme în suficienta prin utilizarea darurilor primite de la Dumnezeu în scopuri desarte. Chiar daca publicul te aplauda, pastreaza vesnic viu în constiinta ta gândul ca acesti oameni nu au fost cuceriti de persoana ta, care nu este altceva decât un învelis gol, ci de Dumnezeu care s-a manifestat prin intermediul învelisului tau terestru.
Daca atunci când exersezi arta de „a te arata în public” reusesti nu cazi prada vanitatii, nu te va deranja în nici un caz sa treci neobservata atunci când îti îndeplinesti alte sarcini. Daca situatia o impune, va trebui sa nu îti afisezi calitatile, ramânând în anonimat si topindu-te în multime. Aceasta „ramânere în umbra”, plina de modestie, nu trebuie sa se transforme însa într-o subestimare de sine, nici în autodistrugere. Demnitatea umana trebuie sa traiasca vesnic în inima ta.

11 Dispretul fata de moarte – respectul fata de viata
Pentru a putea participa cu adevarat la planul divin, va trebui sa dovedesti ca nu te temi de moarte. Convingerea ta profunda trebuie sa fie ca moartea nu exista. Atunci când corpul se uzeaza, Sinele renunta la el. Sinele este o ramura a arborelui vietii, este Viata însasi, iar viata este nemuritoare. Daca te-ai identificat cu viata în constiinta ta, vei sti sa faci fata mortii – daca misiunea ta îti impune sa treci printr-un pericol mortal – fara teama si cu dispretul cel mai perfect în fata ei. Dar acest „dispret fata de moarte” nu trebuie sa se transforme niciodata într-o subestimare a vietii, într-un „dispret fata de viata”.

Trebuie sa pretuiesti viata mai presus de orice. Viata este Dumnezeu. În tot ceea ce traieste, cea care se manifesta este FIINTA eterna. De aceea, nu trebuie sa te expui niciodata pericolului fara motiv. Apreciaza Viata din corpul tau, traieste-o cu bucurie. Dar ai grija ca aceasta bucurie sa nu devina un scop în sine, degenerând în „senzualitate”.

12 Indiferenta – iubirea

Va veni apoi proba cea mai dificila, cea a „iubirii” si a „iubirii crude”, sau „indiferenta”. Aceasta ultima pereche de caracteristici gemene reprezinta deja pe pamânt o unitate inseparabila. De fiecare data când manifesti o jumatate, cealalta jumatate se manifesta automat.

Va trebui sa renunti complet la punctul de vedere personal, la înclinatiile si la sentimentele tale personale. Iubeste la fel cum iubeste Dumnezeu, iubeste totul, fara distinctie si fara discriminare! Iubeste în unitatea FIINTEI eterne. Precum soarele care straluceste si îi încalzeste pe toti cu razele sale, pe cei frumosi ca si pe cei urâti, pe cei buni ca si pe cei rai, pe cei care respecta adevarul ca si pe cei mincinosi, la fel va trebui sa iubesti si tu: fara a face distinctii între cei frumosi si cei urâti, între cei buni si cei rai, între cei care respecta adevarul si cei mincinosi. Iubirea divina suprema este iubirea perfect impartiala! Faptul ca cineva este frumos sau urât, bun sau rau, corect sau incorect, trebuie sa-ti ramânaa-i iubesti pe toti cu aceeasi iubire. Va trebui sa înveti ca frumusetea nu exista faratenie, ca bunatatea nu exista fara rautate, ca adevarul nu exista fara minciuna. De aceea, va trebui sa-i iubesti pe toti în egala masura. Va trebui sa întelegi ca frumusetea si urâtenia, bunatatea si rautatea, adevarul si minciuna, nu sunt decât imagini complementare ale Inefabilului pe care, pentru a-l putea exprima, noi l-am numit „Dumnezeu”.

Daca emani perfect impartial si complet aceasta iubire catre toate fiintele vii, iubirea nu mai are nimic comun cu înclinatiile tale personale. Atunci, fiecare lucru este privit din punctul de vedere al totalitatii. Daca interesul general difera de anumite interese personale, va trebui sa aperi fara nici o ezitare interesul general, fara sa tii cont de cele individuale. Dar aceasta lipsa de consideratie fata de interesele personale trebuie sa derive numai din iubirea universala divina, si nu dintr-o antipatie personala.

Trebuie sa-ti manifesti însa si iubirea impersonala pentru aproapele tau (adica detasarea completa de el), atunci când, spre exemplu, sufletul sau nu poate fi salvat decât cu pretul bunastarii sale pamântesti, chiar daca aceasta fiinta îti este foarte apropiata. Trebuie sa fii o spectatoare indiferenta în fata pericolelor prin care trec cei care îti sunt apropiati, iar daca ei nu reactioneaza la masurile obisnuite, nu ai dreptul sa intervii prin forta ta spirituala, prin hipnoza sau mijloace magice, daca mântuirea sufletului lor depinde de aceasta experienta dureroasa. Este mai bine ca cineva sa se ruineze material sau fizic, ori chiar sa moara, decât sa îsi piarda sufletul. În toate cazurile, trebuie sa încerci tot ce-ti sta în puteri pentru a-i salva sufletul. La fel ca si Dumnezeu, care nu se amesteca niciodata în treburile oamenilor, lasându-le libertatea propriilor lor decizii, va trebui sa-ti lasi si tu aproapele sa actioneze asa cum doreste, fara sa-l fortezi niciodata sa faca ceva ce nu doreste. Serviciile pe care i le aduci trebuie sa tina seama de mântuirea sufletului lui, nu de bunastarea sa materiala si fizica. Pe de alta parte, aceasta iubire divina nu trebuie sa devina prea dura, transformându-se astfel în „lipsa de sensibilitate” si nu trebuie sa refuzi niciodata dintr-o „antipatie” personala pe cel pe care poti sa-l ajuti prin mijloace lumesti.

Acestea sunt probele cele mai dificile, caci va trebui sa te detasezi de sentimentele tale personale si sa actionezi ca si cum acestea nu ar exista. Numai dupa ce vei controla perfect primele 11 perechi de calitati gemene vei putea recunoaste suficient de clar vocea lui Dumnezeu, cu o certitudine atât de mare încât chiar si în cazurile cele mai dificile sa stii ce trebuie sau ce nu trebuie sa faci din iubire divina.

Începând din acest moment nu te vei mai putea însela niciodata, caci vei deveni iubirea însasi! Iar iubirea nu poate actiona decât din iubire. Nu vei mai avea atunci altceva de facut decât sa îti emani Sinele, sa fii Sinele, si întregul univers va straluci în tine. Vei deveni atunci divina, iar constiinta ta va deveni identica cu Dumnezeu! Vei iesi astfel din împaratia arborelui cunoasterii binelui si raului, deci a arborelui mortii, în care totul pare sa fie separatie, si te vei întoarce în împaratia arborelui vietii, a unitatii divine. Vei mânca din nou din fructele arborelui vietii si vei putea darui aceste fructe celor care te vor urma, pentru ca toti sa poata reveni la aceasta unitate a vietii nepieritoare si eterne, la FIINTA eterna, la Dumnezeu!

Elisabeth Haich

Click aici pentru partea doua

Click aici pentru partea treia

Click aici pentru partea cincea

Tenebre

Statura si constitutia mea semanau Intru totul cu cele ale tatalui meu. Eram Inalta, cu parul Inchis la culoare, chiar daca nu la fel de negru ca al sau. Tenul meu nu era trandafiriu, ca cel al mamei, ci palid, ca cel al tatalui. Singura diferenta se referea la ochii mei de un albastru profund, In timp ce ochii lui tata erau negri.

Dupa casatorie am devenit Inca si mai palida si mai slaba. Nu puteam sa scap de ideea caracterului trecator si a aspectului tranzitoriu al tuturor lucrurilor. Nu ma simteam nici libera nici fericita. Aceasta preocupare psihica permanenta a sfârsit prin a avea repercursiuni fizice dezagreabile.

Intr-o seara m-am culcat perfect sanatoasa. A doua zi dimineata, am deschis ochii si am privit Intâmplator tavanul. Spre surpriza mea, am descoperit acolo o pata neagra. Uimita, m-am asezat sa vad mai precis ce reprezenta acea pata neagra, care s-a miscat si ea, imitându-mi miscarea trupului. Parea sa urce si apoi sa coboare lent.

Inima mea s-a strâns. Am realizat ca pata nu se afla pe tavan, ci In ochiul meu. Mi-am deschis si mi-am Inchis alternativ ochii de mai multe ori, si am constatat ca pata se afla doar la nivelul ochiului drept.

Auzisem odata vorbindu-se de o tulburare a vederii numita „musculite zburatoare”. Cel care sufera de aceasta boala vede zburând prin fata ochilor mici puncte negre, ca si cum ar vedea un roi dezordonat de muste. Se parea ca originea bolii era pe baza nervoasa, iar doctorii afirmau ca nu este o boala grava. Am Incercat asadar sa va aceste „muste zburatoare”. Am privit In sus, In jos, iar pata neagra a continuat sa se miste, urmând legea gravitatiei, ca si cum ar fi fost prinsa cu un fir de o extremitate a ochiului, capatul celalalt al firului ramânând liber si urmând miscarea oculara. Nu parea sa fie vorba de o iluzie optica pe baza nervoasa. Era ceva cât se poate de real, de fizic!

Astfel a Inceput pentru mine un lung si penibil calvar, specific tuturor celor care sufera de boli In fata carora stiinta ramâne neputincioasa.

M-am dus de la un profesor la altul, dar numai pentru a auzi repetându-mi-se ca ochiul nu poate fi vindecat Intrucât simptomele nu sunt specifice unei boli organice. Unul dintre doctori mi-a spus:

-          Nu este o boala, si de aceea nu poate fi vindecata. Este vorba de un semn de Imbatrânire care apare foarte rar si la tineri, la fel cum exista tineri al caror par albeste din cauza unor probleme psihice. Cum poate fi remediata problema? Situatia se poate stabiliza daca problemele psihice dispar. Cât despre vindecare… numai bolile pot fi vindecate. Stiinta contemporana este neputincioasa In fata raului de care suferiti. La persoanele In vârsta acest lucru nu este periculos, Intrucât raul avanseaza foarte lent. Cât despre tineri, nu stim nimic. Din punct de vedere organic, ochii dumneavoastra sunt perfect sanatosi, dar sunt foarte sensibili. Examinarea lor a aratat ca acuitatea dumneavoastra vizuala este exceptionala; numai o persoana dintr-o mie vede la fel de bine ca si dumneavoastra. Facultatea dumneavoastra de perceptie este uimitor de bine dezvoltata. Sensibilitatea dumneavoastra la lumina este atât de extraordinara Incât ati putut citi fara probleme chiar si cele mai mici litere de pe panou, In conditiile In care lumina nu era foarte puternica. Un om obisnuit nu ar fi putut vedea nici macar numarul de degete pe care le-as fi ridicat deasupra capului. Exista marinari care, de la o distanta incredibila, pot citi ora de pe ceasul unei biserici aflata pe malul râului pe care navigheaza. Dar ei sunt expusi In permanenta aerului marin, nu sunt nervosi si nu sufera de probleme psihice. In plus, au rezistenta necesara pentru a-si pastra sensibilitatea ochilor. Dar dumneavoastra, scumpa doamna, traiti Intr-un mare oras si nu puteti fi la fel de rezistenta; sunteti atât de slaba Incât pareti de-a dreptul transparenta. Spuneti-mi, aveti cumva o anumita tensiune psihica?

-          Nu, domnule profesor, i-am raspuns eu, sunt cât se poate de fericita.

Cum l-as fi putut face sa Inteleaga ca povara pe care o purtam In suflet era legata de caracterul trecator al lucrurilor? Ca ma luptam cu timpul, care antreneaza inexorabil toate creaturile vii si fericirea lor catre distrugere, catre moarte?

Si chiar daca i-as fi vorbit deschis, mi-ar fi putut da el o solutia pe care o cautam? De aceea, am preferat sa-i raspund printr-o alta Intrebare:

-          Domnule profesor, celalalt ochi poate fi si el atacat?

-          Este imposibil de stiut. Sa speram ca injectiile cu saruri vor fi eficiente si ca pata se va resorbi. Nu putem decât sa speram ca celalalt ochi va ramâne sanatos. Imi este imposibil Insa sa anticipez ce va urma, si nu pot garanta pentru nimic. Trebuie sa aveti grija sa mâncati cât mai bine, sa va Imbogatiti sângele, pentru a va amplifica pe aceasta cale rezistenta ochilor. Atunci când soarele este puternic, protejati-i cu ochelari de soare cu sticla bine slefuita. Odihniti-va cât mai bine, si sa speram ca ochiul se va vindeca.

Acest lucru Imi era suficient. Am plecat Impreuna cu sotul la parintii mei, dar mi se parea ca sunt straina fata de tot ceea ce se petrece, ca si cum ar fi fost vorba de altcineva. Ascultam cum cineva raspunde la Intrebarile puse de parinti, cum cineva ia masa de seara. Totul mi se parea schimbat, totul era ciudat. Intreaga familie era tulburata, dar nimeni nu dorea sa arate acest lucru. Toata lumea Incerca sa arate vesela. Mama si-a propus sa ma consoleze:

-          Fii linistita, totul va reintra In normal. Din câte stim, nimeni din familia noastra nu a fost vreodata bolnav cu ochii. Ochiul tau se va vindeca. Nu te mai gândi!

Of, de câte ori nu am auzit aceste cuvinte din partea celor care ma iubeau si care doreau sa ma consoleze. „Nu te mai gândi”. Cum sa nu ma gândesc la ceva care danseaza In permanenta prin fata ochilor mei? Cum sa uit acest fir negru care Imi acopera o parte din vedere? Atunci când priveam pe cineva, pata neagra Ii ascundea nasul sau fruntea, dupa care cobora lent catre gura. Mai târziu, când petele negre s-au Inmultit, am ajuns sa nu mai vad cu ochiul bolnav decât prin intermediul unei fante subtiri. Atunci, cum sa nu ma gândesc?

In primele zile am fost foarte abatuta, ca si cum In cap mi-ar fi cazut o stânca uriasa, care mi l-a zdrobit. Nu putem Intelege: ochii mei erau Intr-adevar In pericol? Sa fie acesta un semn de Imbatrânire? Imposibil! Era un cosmar din care trebuia sa ma trezesc cu orice pret. Apoi, eliberata de aceasta greutate, voi putea respira In sfârsit libera…

Nu a existat Insa o asemenea trezire. Stateam deseori In fata oglinzii, privind imaginea din ea: o fata copilaroasa, cu doi ochi mari si albastri. Iar acesti ochi dadeau semne de Imbatrânire prematura? Eram Inca tânara, abia Imi Incepusem viata! Sa fiu deja batrâna? Când fusesem pe munte si ma Intâlnisem pentru prima oara cu moartea, am fost nevoita sa admit ca totul era efemer. Dar nu m-as fi asteptat totusi ca totul sa decurga atât de rapid… atât de neasteptat… Ideea ca mai aveam mult timp In fata ma linistise. Sa se fi scurs deja timpul meu? Era oare posibil ca anumite parti ale corpului sa Imbatrâneasca mai rapid decât altele? Ca organe atât de importante ca si ochii sa se deterioreze mai rapid? Iar corpul sa continue sa traiasca multa vreme, dar fara ochi? Sa fiu oarba? Cumplit! Cumplit!

Nu! Nu voi putea suporta niciodata asa ceva! Doream sa fug… sa scap… Dar unde? Boala mea, aceste pete negre, ma urmau pretutindeni, oriunde as fi mers…

Traiam asadar o stare de disperare crunta, pe care nu o pot Intelege decât cei care au trecut prin asemenea experiente. Inima mea se strângea ori de câte ori vedeam oameni orbi… ca si cum i-as fi Inteles In sfârsit! Durerea mea nu Imi lasa nici macar un minut de odihna. Petele negre palpitau constant In fata nasului meu si se transformau In permanenta. Le observam fara Incetare. Luasem obiceiul ca In fiecare dimineata, la trezire, sa Imi examinez ochii. Era mai rau? Puteam Inca citi literele mici cu ochiul drept? Daca nu puteam, daca – plina de groaza – constatam o agravare a situatiei, sângele Imi urca la cap, inima Incepea sa-mi bata Intr-un ritm nebunesc si ma duceam din nou la doctor, sa stabilesc gradul deteriorarii.

O, Beethoven! Cât de bine Iti Intelegeam disperarea atunci când ai Inceput sa surzesti. Tu ai cunoscut aceasta stare, aceasta panica, acest sentiment cumplit. Nu mai puteam suporta, trebuia sa plec, sa scap de aceasta suferinta atroce. Da, dar unde? Nu exista nici un loc In care sa pot scapa de necazul meu. Nu puteam sa ies din propria mea piele. Eram condamnata pe viata!

Disperarea mea In fata caracterului trecator al vietii era si asa o povara grea pe care trebuia sa o duc. Acum mai trebuia In plus sa port In fata ochilor acest aide-memoire etern care sa-mi aduca aminte de declin, de moartea care se apropia. Simteam ca Innebunesc.

Nu ma mai puteam bucura de nimic. Sotul meu facea tot ce-i statea In puteri sa ma ajute sa uit de starea mea. Dar orice ar fi facut, orice dar mi-ar fi adus, eu nu ma puteam bucura. Recunosteam pretutindeni declinul si moartea, caci vedeam pretutindeni petele negre. Calugarii de la Chartres Isi desenau In palmele mâinilor literele M, M, ca sa le reaminteasca In permanenta cele doua cuvinte: „Memento mori”; petele negre din ochiul meu drept Imi aminteau la rândul lor de orbirea iminenta, de moarte.

Daca sotul meu ma ducea la plimbare Intr-o regiune frumoasa, ma gândeam: „Cât timp ma voi mai putea bucura de soare, de munti, de câmpie, de cer, de natura?” Daca ma duceam la Opera, ma gândeam: „Cât timp voi mai putea vedea asemenea spectacole, cât timp voi mai putea aprecia miscarile gratioase ale balerinelor?” Simteam cum ma cuprinde o disperare din ce In ce mai profunda, caci realitatea cruda Imi ataca si celalalt ochi, chiar daca aici degradarea era mai lenta. Eram pe punctul de a orbi. Nu mai puteam nici macar sa plâng. Nu am putut niciodata sa plâng cu adevarat, am considerat Intotdeauna inutil acest lucru, un fel de auto-compatimire, pe care o consideram nedemna de mine. De altfel, acum plânsul Imi era chiar interzis, caci Imi putea afecta si mai tare vederea. Imi purtam In mine disperarea fara sa o arat nimanui, fara sa vorbesc cu nimeni despre ea. Imi era cât se poate de clar faptul ca daca le-as fi vorbit continuu celor din jurul meu despre durerea mea, i-as fi demoralizat si i-as fi facut sa sufere. Iar cum fiinta umana Incearca instinctiv sa se debaraseze de tot ceea ce Ii este dezagreabil si de tot ceea ce o face sa sufere, mai devreme sau mai târziu oamenii s-ar fi Indepartat – constient sau nu – de mine. Nu doream sa plictisesc pe nimeni cu lamentarile mele. Dimpotriva! Eram vesela si plina de umor, ca un clovn care, sub masca sa, ascunde o melancolie profunda. Durerea mea era muta!

Am renuntat In mod natural la ambitiile mele artistice. In afara de pian, Incepusem sa studiez desenul, pictura. Profesorii mei Imi spuneau ca asteapta mult de la mine. Imi placea atât de mult sa pictez! Iar acum, totul se sfârsise! Atunci când Incercam sa pictez, petele Imi jucau prin fata ochilor, lucru care ma deranja si ma facea sa fiu atât de nervoasa Incât de-abia ma controlam sa nu arunc cât colo pensula si culorile. Nu mai aveam nici un pic de energie. Un gând Imi revenea obsedant In cap: de ce sa fac eforturi sa dobândesc un nume si o reputatie, numai pentru a fi apoi nevoita sa abandonez totul din cauza orbirii mele? Nu! Mai bine renuntam de la Inceput la cariera mea de pictor, concentrându-ma asupra pianului, la care puteam cânta chiar si oarba.

Am Inceput asadar sa exersez cu ochii Inchisi… sa ma plimb prin apartament cu ochii Inchisi, ca sa aflu daca ma pot descurca, daca pot gasi ceea ce caut, daca ma pot Imbraca si pieptana cu ochii Inchisi, astfel Incât atunci când va veni orbirea, aceasta sa nu ma ia pe nepregatite. De altfel, atunci când Inchideam ochii, nu mai vedeam petele negre care ma obsedau atâta; erau singurele momente când nu le vedeam dansând prin fata ochilor mei, singurele mele clipe de ragaz…

Injectiile cu saruri au fost o alta Incercare teribila pentru mine. Orice om are reflexul de a-si Inchide ochii atunci când se apropie de ei un pericol potential, pentru a si-i proteja. Atunci când un obiect trece prin fata ochilor, pleoapele coboara automat. Am fost nevoita sa Invat sa Imi controlez acest reflex. Trebuia sa Imi tin ochiul perfect deschis si imobil, si sa privesc cum doctorul Imi Inteapa ochiul – caci daca ochii sunt deschisi, nu ai cum sa nu vezi ce se afla In fata lor. A trebuit sa trec de 20 de ori prin aceasta Incercare. La vremea respectiva nu stiam ca supunerea instinctelor naturale reprezinta unul din exercitiile cele mai avansate din yoga, care ajuta la dobândirea unui control perfect asupra corpului fizic. Destinul m-a fortat sa fac acest lucru, si el m-a ajutat sa dobândesc un control perfect asupra sistemului meu nervos. Dupa prima injectie, când medicul m-a Insotit la usa, ma simteam foarte slabita, si a trebuit sa-mi mobilizez toate puterile ca sa nu cad. Mi-a fost teribil de greu sa-i zâmbesc In timp ce Imi luam ramas bun de la el; aveam impresia ca muschii gurii Imi erau paralizati. Si ca sa puna capac peste toate, injectiile nu au adus cu sine nici un fel de ameliorare.

Am renuntat la consultatiile medicale si mi-am pierdut orice speranta. Toti medicii Imi spuneau acelasi lucru: nu era vorba de o boala organica, ochii se afla Intr-o stare perfecta, doar ca pupila devenea opaca. Vederea mea slabea de pe o zi pe alta. Ce mai conta daca deveneam oarba de un singur ochi, sau de amândoi? Trebuia sa ma resemnez si sa accept inevitabilul. Dar tocmai acest lucru nu-l puteam face! Cine se poate resemna, cui i se poate parea normal sa orbeasca? M-am luptat cu fatalitatea, dar era limpede cine urma sa piarda… si Intrucât nu puteam ceda, era limpede ca trebuia sa fiu distrusa…

De fapt, fusesem Invinsa chiar din noaptea In care mi-a aparut prima pata neagra, doar ca nu recunoscusem acest lucru. Aceasta fiinta tânara, vesela, impertinenta, vanitoasa si senzuala, care dorise sa devina o mare artista, celebra si adulata, o femeie frumoasa si adorata, fusese Invinsa, anihilata. Filosofia mea de viata, nascuta In timpul primei mele Intâlniri cu moartea, din munti, pe care o refulasem pâna atunci, prelua acum controlul asupra fiintei mele, In forta. Nu mai puteam – si nici nu mai doream – sa silesc aceasta voce care Imi reamintea continuu de fragilitatea lucrurilor, sa taca.

Am renuntat sa ma mai opun ei si am Inceput sa o ascult cu cea mai mare atentie. Si astfel, putin câte putin, dar cu o precizie din ce In ce mai mare, am Inceput sa recunosc vocea familiara si atât de iubita: vocea sa…

Punctul de cotitura

Intr-o dupa-amiaza, pe când ma Intorceam din oras, admirând casele Inconjurate de gradini splendide, soarele care stralucea cu putere, florile delicate si ciripitul pasarelelor, cuvintele lui Don Carlos mi-au revenit In memorie: „O, Regina mea, viata este atât de frumoasa, indiferent ce se Intâmpla!”. „Da, am adaugat eu, daca ochii mei nu si-ar pierde vederea!”

Am auzit atunci In mine o voce care ma Intreba cu claritate: „Esti deja oarba? Nu mai vezi deloc lumea, cerul, copacii, florile?”

„Ba da, i-am raspuns eu, privind In jurul meu. Vad Inca totul foarte clar”. Mi-am amintit atunci ce Imi spusese profesorul la ultimul examen medical: „Da, ochiul drept a devenit opac, dar cu ochiul stâng vedeti Inca mai bine decât vad majoritatea oamenilor cu doi ochi”.

„Ei bine, daca vezi Inca atât de bine, de ce te plângi, ca si cum ai fi deja oarba? De ce anticipezi cu disperarea ta? Sa spunem ca vei deveni oarba In cea de-a doua jumatate a vietii tale. Daca Incepi sa disperi de pe acum, desi vezi Inca atât de bine, vei putea spune ca ti-ai otravit ambele jumatati ale vietii tale. In plus, poti fi cu adevarat sigura ca vei orbi? Poate ca vei muri Inainte ca raul sa se produca pe deplin! In acest caz, ai petrecut saptamâni, luni si ani de zile facându-ti griji inutile, desi In tot acest timp vedeai foarte bine, exceptie facând petele negre! Este absurd sa te lamentezi pentru ceva care nu s-a produs! Viitorul? Dar stii tu ce este viitorul? El se refera la evenimentele care nu s-au produs! De ce ai renunta la placerea de a trai pentru niste lucruri care nu s-au produs? Prezentul nu este deloc chiar atât de rau pentru tine. Bucura-te de viata, si sansele tale de vindecare vor creste. Depresia de care suferi nu face altceva decât sa accelereze procesul de degradare a ochilor. Bucura-te de prezent si gândeste-te ca atunci când orbirea ta spirituala va Inceta, ochii tai Isi vor recapata vederea”.

Câta dreptate avea aceasta voce binecuvântata! Chiar si In momentele mele de disperare profunda Imi dadeam seama ca petele negre nu reflecta altceva decât Intunericul meu interior, orbirea mea spirituala. Dar cum sa fac ca sa ma vindec de ele? Tocmai aceasta Intrebare Imi tulbura sufletul: nu Intelegeam misterul vietii si al mortii – eram oarba. Rataceam prin Intuneric, caci vedeam pretutindeni numai moartea si nu puteam Intelege sensul vietii. Dorinta mea cea mai vie era sa devin „clarvazatoare”, dar cum puteam face acest lucru?

Vocea mi-a raspuns: „Cauta si vei gasi. Bate si ti se va deschide”.

Nu Intelegeam Inca sensul acestor cuvinte, dar doream din tot sufletul sa ascult. Am Inceput sa respir calm si profund, concentrându-ma exclusiv asupra momentului prezent! Cât de dificil era – petele negre dansau prin fata ochilor mei si Imi aduceau aminte de afectiunea mea – dar am continuat sa perseverez, pâna când am reusit sa ma simt din nou fericita. Da, trebuia sa fiu vesela, caci acest lucru parea sa aiba o influenta pozitiva asupra ochilor mei. Trebuia sa ma ajut singura. Am Inceput sa ma gândesc: ce activitate mi-ar putea aduce o bucurie constanta? Sotul meu, inginer constructor de drumuri si poduri, era foarte prins de munca sa. Nu ne Intâlneam decât la cina: In rest, eram singura toata ziua. Dintr-o data, un gând mi-a luminat mintea: un copil! Imi doream cu ardoare un copil, de foarte multa vreme! Ce bucurie! Daca as avea un copil, nu as mai fi niciodata singura!

Mi-am deschis atunci sufletul In fata acelei fiinte necunoscute care astepta – undeva – sa devina copilul meu! Iar necunoscutul a auzit chemarea mea…

In timpul sarcinii, procesul de degradare a ochiului a Incetat, iar la momentul nasterii uitasem complet de faptul ca aveam probleme cu vederea.

La fel ca Intr-un vis, ma revad parca In sala de nasteri a clinicii, epuizata dupa o anestezie ale carei efecte le mai resimt Inca. M-a trezit Insa din amorteala un sunet, care a facut inima sa-mi vibreze, un strigat… care nu semana totusi cu scâncetul unui nou-nascut, ci mai degraba cu ragetul unui mic leu! „Copilul traieste” mi-am spus, plina de recunostinta, dupa care am deschis ochii. Cineva s-a aplecat peste mine: „Este baiat, un baietel minunat, Intr-o stare perfecta de sanatate!”, dupa care mi-a Intins o masa de carne roza. Am vazut un cap rotund si un corp durduliu.

-          Este copilul meu? am Intrebat, privindu-l cu curiozitate.

Am simtit imediat ca numai corpul lui era „copilul meu”; altminteri, era o fiinta independenta. Tot ce stiam In legatura cu el era ca venise pe lume ca si „copilul nostru”. Apoi, copilul a fost culcat In leagan, Imbracat cu primele sale haine de om. Cu ochii sai mari, parea sa contemple lumea cea noua.

Parintii mei au venit sa ne salute – pe mine si pe copilul meu – dupa teribila lupta pe care o daduseram pentru viata. Mi se parea ca Imi atinsesem limita puterilor; inima de-abia Imi mai batea, pierdusem foarte mult sânge. Dar copilul traia!

M-am refacut foarte lent. Eram slabita, de-abia suportam lumina. Petele au reaparut, ochiul meu a devenit sticlos. Imaginile receptionate prin el pareau acoperite de o ceata groasa. Dar nu mai aveam timp sa ma gândesc la asta. Copilul Imi solicita toata atentia. Ori de câte ori Imi zâmbea, luându-ma de gât cu bratele sale durdulii, uitam complet de povara care Imi chinuia Inca sufletul.

Anii au trecut apoi Intr-un ritm nebunesc. Copilul crestea, dezvoltându-si puterea si gratia. Toata lumea Ii admira frumosii ochi albastri, plini de iubire. Era de o maturitate neobisnuita pentru vârsta lui. Când a Implinit patru ani, mi-a adus aminte de propria mea copilarie: mi-a aratat o carte cu poze si m-a Intrebat semnificatia câtorva litere. I le-am explicat. Copilul a observat literele cu toata atentia, dupa care a strigat: „Mami, asta Inseamna taur, nu-i asa?”

L-am luat pe genunchi si l-am sarutat de o mie de ori. Apoi, una câte una, i-am aratat toate literele. Nu parea sa aiba nevoie sa le Invete, ci doar sa si le aduca aminte.

Ne petreceam verile In familie, la vila noastra de pe malul lacului. A fost o lunga serie de veri fericite! Fratele meu si sora mea mai mica Isi invitau o sumedenie de prieteni, care ramâneau cu noi saptamâni la rândul. Jucam criquet, ne duceam sa Inotam sau sa dam la vâsle. Serile, cântam muzica de camera, jucam jocuri de societate sau dansam pe terasa. Duceam o viata frumoasa si armonioasa.

Ochii nu ma mai preocupau aproape deloc In acea perioada. Dupa nasterea fiului meu mi-am petrecut câteva luni la mare. Aceasta sursa de energie misterioasa Imi daduse atâta forta Incât m-am Intors radioasa acasa; ochii mei suportau mai bine lumina. Am putut chiar sa reIncep sa desenez si sa pictez. In plus, am Inceput sa fac gravuri In lemn. Ca Intotdeauna, munca artistica ma umplea de bucurie.

Aparent, totul mergea bine, dar nu eram fericita, si nu stiam de ce. In interiorul meu crestea o insatisfactie interioara, pe care curând nu am mai putut-o ignora.

Intr-o noapte, dupa ce am trait Impreuna cu sotul meu o noua experienta sublima de realizare suprema a iubirii si a fuziunii amoroase pamântesti, In loc sa adorm fericita, am ramas multa vreme treaza, analizând In fel si chip cauzele nefericirii mele interioare. Am plâns chiar de una singura, In Intuneric. De ce eram atât de nefericita? Aveam tot ceea ce Imi trebuia pentru a fi perfect fericita. De unde venea aceasta insatisfactie?

Repetarea acestei Intrebari a atras dupa sine raspunsul. Din strafundurile subconstientului, motivele au Inceput sa iasa la lumina si sa devina constiente.

Cautam o fiinta care sa fie cealalta jumatate a mea, care sa ma completeze perfect. Iubirea este manifestarea unei puteri care forteaza doua jumatati complementare sa fuzioneze. De regula, numim „iubire” dorinta inconstienta de fuziune. Personal, am trait aceasta fuziune, am cunoscut plenitudinea In inima si In sufletul meu, dar totusi nu eram fericita. Dimpotriva, agitatia si nemultumirea mea interioara cresteau de fiecare data.

M-am asezat mai bine si In disperare de cauza, am Intrebat din nou: „De ce nu pot sa fiu fericita?” Doream un raspuns. Am privit mai adânc In interiorul meu si am Inteles ca fericirea fuziunii nu era asa cum mi-o imaginasem eu. Inconstient, eu cautasem de fapt altceva, o Implinire sufleteasca, si atâta vreme cât acest lucru Imi ramasese necunoscut, am crezut ca iubirea fizica Imi va aduce aceasta perfectiune. Acum, când traisem experienta, trebuia sa recunosc ca ea nu se ridica la nivelul asteptarilor mele! Am atins perfectiunea In fuziunea amoroasa, dar trebuia sa recunosc ca ceea ce cautam eu era altceva!

Dar ce anume?

Era limpede ca eu cautam ceva constant! Cautam o unitate reala si durabila! Cautam o unitate prin care sa devin identica cu fiinta iubita! Doream sa devin una cu sufletul sau, cu gândurile sale, cu Intreaga sa fiinta! Eu doream sa fiu el! Acest lucru nu putea fi realizat Insa prin fuziunea fizica; aceasta nu este decât o tentativa disperata de a deveni una – In care depui Intreaga ta energie – dar chiar In momentul In care crezi ca ai atins aceasta perfectiune apare separarea, iar unitatea dispare.

Mi-am adus atunci aminte de o scena din copilarie: ma aflam la masa, Impreuna cu familia mea, si m-am folosit de lingura ca sa unific Intre ei ochii de grasime de la suprafata supei. Da! Exact acest lucru Il doream: sa fac din cele doua suflete ale noastre, din fiintele noastre, una singura. Sa fac din cele doua „euri” un singur Sine! Dar acest lucru nu este posibil! In iubire, fiecare din cei doi Indragostiti doreste sa se uneasca cu celalalt. Dar ei doresc sa faca acest lucru fizic, asa ca se Inghesuie unul In celalalt, se strâng cu disperare unul In altul, dar In zadar. Stim cu totii cum se Imbratiseaza doi Indragostiti, inima lânga inima, ca si cum ar dori sa fuzioneze In inima lor. Dar ei esueaza de fiecare data! De ce? Cel care Ii desparte este corpul. Rezistenta corpului Impiedica fuziunea perfecta! Ce ciudat este sa constati ca doresti sa formezi un singur tot cu iubitul sau iubita ta, iar cel care te Impiedica este propriul tau corp. Ne putem pune atunci Intrebarea: este Intr-adevar corpul cel care doreste cu adevarat aceasta unitate? Poate el sa doreasca ceva pe care Il Impiedica Insasi natura sa? Imposibil! Corpul fizic nu poate avea o dorinta a carui realizare sa o Impiedice el Insusi. Cine tânjeste atunci dupa aceasta uniune perfecta? Era limpede ca nu putea fi decât eul meu necorporal. Dar de ce Imi doream eu aceasta unitate, acest lucru imposibil? Pentru ca stiam ca numai aceasta fuziune, aceasta „identificare completa” ma putea satisface si numai ea ma va putea face sa gust din adevarata fericire, cea absoluta! Acesta a fost obiectivul meu dintotdeauna. Dar de ce ma aflu In cautarea imposibilului? Pentru ca stiu, pentru ca am In minte certitudinea ca acesta exista, dar Intr-un fel pe care nu-l cunosc. Si ce anume ma Impiedica sa ajung la el? Corpul! Corpul este cel care ramâne Intre noi! Inseamna ca atingerea acestui ideal ar fi posibila, dar Intr-o stare necorporala. Aspira la regasirea acestei unitati. Am trait-o odata, cândva, dar am pierdut-o. Este oare posibil sa fi trait odata In aceasta stare nemateriala, iar prin nasterea In acest corp sa fi iesit din aceasta armonie spirituala? Este posibil sa fi trait Intr-o comuniune perfecta, Intr-o lume In care corpul nu exista?

Dupa ce am ajuns In mod logic la acest punct din analiza mea, am simtit ca dau Inapoi: Intr-o stare necorporala? Intr-o lume In care corpul nu exista? Altfel spus, Intr-o „alta lume”? In „lumea de dincolo”? Era oare posibil ca aceasta „lume de dincolo” sa existe cu adevarat? Aceasta „lume de dincolo” In care nu am vrut niciodata sa cred si pe care am considerat-o o inventie necesara religiilor pentru a-i forta pe oameni sa creada  potrivit unui standard moral stabilit de ele In schimbul promisiunii unui „paradis”, dar si sub amenintarea unui „infern”? Oare corpul meu nu traia decât In aceasta lume materiala? Trebuia sa Inteleg ca „eul” meu – care cunoaste aceasta unitate imposibil de realizat In interiorul corpului si care aspira sa o regaseasca – apartine unei alte lumi, „lumii de dincolo”? In acest caz, puteam spune ca toate fiintele umane provin dintr-o alta sfera, In care starea de unitate este realitatea, ca ele au „cazut” din aceasta lume In lumea noastra, intrând In materie, In corp, In lumea materiala…? Rationamentul ma conducea mai departe: rezulta ca dorinta arzatoare a acestei fericiri pierdute rezida In „eul” nostru, In sufletul nostru care nu se afla In aceasta lume si care Isi prelungeste radacinile Intr-o „alta lume”. Iar noi facem mereu aceeasi greseala, aceea de a dori sa atingem si sa traim aceasta fericire, aceasta stare de unitate In corp si prin intermediul corpului, prin sexualitate. Tocmai In acest corp care ne Impiedica sa o atingem! Abia acum am Inteles ce Inseamna „sa fii izgonit din paradis”!

Rezulta ca aceasta fericire promisa de toata lumea nu poate fi atinsa decât In lumea de dincolo, In paradis! Si Intrucât nu puteam sili aceasta fericire sa patrunda In lumea mea materiala, trebuia sa Invat sa cunosc aceasta lume de dincolo unde rezida fericirea adevarata! Dar cum? Simplele cuvinte nu Imi erau de ajuns – doream sa cunosc adevarul! Doream ceva concret!

Noaptea respectiva a marcat un punct decisiv de cotitura In viata mea. Am devenit constienta ca sexualitatea reprezinta cea mai mare impostura care exista. Natura ne permite ceva magnific, extraordinar; ea ne promite fericirea, Implinirea suprema, dar ne Impiedica sa o realizam, si chiar In momentul In care credem ca am atins telul, ne trezim de fapt cu o treapta mai jos decât Inainte, caci pierdem multa energie, dupa care ajungem ca niste cersetori. Un proverb latin afirma ca oamenii si animalele sunt tristi dupa fuziunea amoroasa…

Eu doream o fericire constanta, eterna, deci nu cea oferita de sexualitate. Nu pe aceea! Ce mai ramâne din marea placere sexuala dimineata? Nimic, doar oboseala! Ce rost are atunci sa repetam la nesfârsit aceasta greseala? Totul este inutil, caci nu reprezinta decât un efort disperat pentru atingerea starii de unitate! Fiinta umana nu Isi va putea realiza niciodata aspiratia si nu se va putea topi niciodata In unitatea eterna pe aceasta cale. Inainte de actul sexual exista cel putin forta de atractie, aceasta dorinta care Ii uneste pe cei doi cautatori. Dupa Implinirea acestei dorinte nu mai ramâne decât vidul, si fiecare ramâne singur cu el Insusi, disperat de singur, singur In eternitate…

Nu asta era ceea ce cautam eu.

Eu doream altceva. Si de vreme ce sexualitatea m-a pacalit pâna atunci, am refuzat sa mai joc acest joc. Am decis sa nu ma mai las amagita! Sexualitatea putea satisface trupul, dar niciodata sufletul, „Eul”! Am decis ca placerea sexuala nu va putea niciodata sa ma ajute sa gasesc unitatea pe care am trait-o pe vremea când traiam In interiorul „Eului” meu!

Si atunci? Doream, aspiram cu ardoare sa gasesc fericirea! Trebuia deci sa gasesc o solutie la aceste probleme atât de importante. Nu putem sa ma opresc, trebuia sa merg mai departe. Dar In ce directie?

Daca fericirea se afla In lumea de dincolo, acolo trebuia sa merg sa o caut.

Si astfel am ajuns sa caut fericirea si perfectiunea acolo unde presimteam ca exista, In lumea de dincolo…

Lupta pentru regasirea luminii

Doream sa cuceresc lumea de dincolo, dar nu stiam cum sa ajung la ea. Ma simteam la fel ca cineva care doreste sa cucereasca jungla dar nu stie de unde sa Inceapa, si care nu dispune de un cutit cu care sa-si croiasca drumul. El nu stie ce pericole Ingrozitoare Il asteapta, ce serpi veninosi si ce animale salbatice, nu stie ca se poate rataci sau poate disparea In vreo prapastie. Dar tocmai ignoranta lui Ii da curajul sa se afunde In jungla.

La vremea respectiva nu stiam asadar ca In timpul actiunii de recunoastere a lumii de dincolo, adica a regatului inconstientului, forte necunoscute se vor arunca asupra mea ca niste fiare salbatice, la fel cum nu stiam ca voi fi condusa pe cai gresite, In timp ce abisurile nebuniei abia asteptau un pas gresit din partea mea. Si nu aveam cu mine decât o arma foarte mica: bunul simt!

Asadar, de unde sa Incep? Religia vorbeste de lumea de dincolo, dar preotii cu care am vorbit doreau ca eu sa cred orbeste In niste dogme pe care nu le Intelegeau nici macar ei Insisi, sau Imi povesteau mici parabole Incântatoare despre un paradis romantic In care nu credeau nici ei, convinsi Insa ca „micuta doamna” ar trebui sa se multumeasca cu ele!

De aceea, am preferat sa Imi Intorc privirea catre marii gânditori ai planetei, pentru a afla punctul lor de vedere asupra acestui aspect fundamental: sensul vietii si al mortii. Si cum la acea vreme nu stiam absolut nimic despre filosofiile orientale, am Inceput sa citesc operele gânditorilor europeni.

Am Inceput cu lucrarile traduse ale filosofilor greci si latini. Socrate, Platon, Pitagora, Epictet si Marc-Aureliu m-au entuziasmat de-a dreptul. Ei m-au Invatat multe lucruri, iar unele aspecte s-au clarificat In mintea mea. Indeosebi o fraza a lui Epictet a ramas Intiparita In mintea mea, Insotindu-ma de-a lungul Intregii mele vieti si ajutându-ma sa ies din Intuneric si sa ma Indrept catre lumina eterna:

„Realitatea nu este niciodata rea; cel mult felul In care o privesti tu este rau!”

De atunci, m-am straduit sa Imi schimb complet felul de a gândi, viziunea asupra lumii – sa vad lucrurile In mod diferit! Dar toate aceste mari adevaruri nu au putut raspunde la Intrebarile mele legate de lumea de dincolo.

M-am aplecat atunci asupra filosofiilor mai moderne, Kant, Schopenhauer, Nietzsche, Descartes, Pascal, Spinoza. Setea mea de cunoastere a ramas Insa intacta. Am simtit ca acestia nu au putut merge mai departe decât le-a permis intelectul, neputând atinge telul, adica realizarea. De fapt, raspunsurile lor erau mai slabe decât cele ale anticilor. Intre gânditorii moderni, cel care a mers cel mai departe cu cautarile sale mi s-a parut a fi Spinoza. Dar principala mea impresie a fost ca acesti gânditori moderni s-au ratacit prin circumvolutiunile propriului lor creier. Cu tot sistemul lor filosofic, ei au fost cu totii nesatisfacuti, dezamagiti, nefericiti. Atunci, cum m-ar fi putut ei ajuta In cautarea marilor adevaruri legate de lumea de dincolo? Era limpede ca ei nu stiau nimic despre ea, si totusi cautasera ceva cu aceeasi disperare ca si mine. Dar eu vroiam realitati, nu cuvinte.

Intr-o zi, stateam la fereastra cu baietelul meu si priveam cum cad frunzele castanului. Ca Intotdeauna, ma gândeam la sensul vietii. „Moartea – mi-am spus – mereu moartea!”

Dar vocea din interiorul meu mi-a raspuns: „Moarte? De ce nu vezi decât acest aspect al realitatii? Ce manifesta copacul si Intreaga natura primavara? Viata! Intotdeauna viata! Moartea si viata se succed Intr-un ciclu etern. Moartea nu este decât cealalta fata a vietii…”.

Am Inteles subit ca arborele retrage viata din frunzele sale pentru a o pastra In sine; frunzele devin astfel niste simple Invelisuri golite, mor si cad. Ce de Invelisuri goale! Viata care animase frunzele continua sa salasluiasca In copac, iar primavara va izbucni din nou cu putere, luându-si o noua Infatisare, creând noi frunze, si In acest fel viata Isi va relua ciclul etern. Copacul inspira si expira viata; singure frunzele se schimba, numai exteriorul sau se modifica. Viata este eterna, caci viata este starea de FIIN?? eterna. Viziunea mea a mers chiar mai departe: sursa acestei stari de FIIN?? eterna – cea pe care oamenii o numesc Dumnezeu – insufla In mod similar viata In fiinta umana – exact cum se spune In Biblie ca Dumnezeu a suflat prin narile lui Adam suflul vietii – dupa care o retrage, iar Invelisul golit cade (corpul omului moare). Dar viata nu Inceteaza nici o clipa, ea Imbraca un corp nou, Intr-un ritm etern, un ritm In care traieste si se misca tot ceea ce exista In univers, de la corpurile celeste si pâna la respiratia si bataile inimii unei fiinte vii.

Mi-a revenit atunci In memorie o amintire: aveam sase sau sapte ani când am auzit vorbindu-se pentru prima oara de moarte. M-am asezat atunci In fata oglinzii ca sa examinez imaginea invizibilului: propria mea reflexie. Inca de pe atunci nu-mi puteam imagina ca va veni o zi când voi muri si când nu voi mai exista. Doream sa stiu unde se ascunde acest „eu” gânditor care nu doreste sa moara. M-am apropiat astfel de oglinda pâna când am atins-o cu nasul. M-am privit In ochi cât mai de aproape posibil, In speranta ca voi vedea acest „eu”! Am vazut In mijlocul ochilor mei o gaura neagra, dar nu am reusit sa ma vad pe „mine”. „Eul” – eu Insami – a ramas invizibil, asa cum am crezut dintotdeauna ca este, Inca din primele zile când am devenit constienta pe aceasta planeta. Nu ma puteam vedea nici chiar Intr-o oglinda; tot ce am descoperit acolo a fost fata mea, masca mea, si cele doua gauri negre din ochii prin care priveam. Pe de alta parte, stiam ca este imposibil sa nu exist! „Bine, mi-am spus atunci, dar prin ce vei privi lumea atunci când ochii tai se vor Inchide?” Fara sa ezit, am raspuns: „Când voi Inchide ochii aici, voi deschide alti ochi altundeva”. „Dar daca nu te vei regasi imediat Intr-un alt corp, daca Intre cele doua momente va trece o perioada lunga? Daca va trebui sa astepti o saptamâna, luni, ani, sau poate chiar mii de ani?” „Acest lucru este imposibil, a raspuns fetita micuta care eram la acea vreme, caci nici atunci când dorm nu stiu la trezire cât timp s-a scurs In timp ce am dormit. Timpul nu exista In somn, si In moarte trebuie sa fie la fel, atât timp cât voi ramâne fara un corp. Indiferent daca voi ramâne In Intuneric – In ‚nimic’ – o saptamâna sau o mie de ani, mi se va parea acelasi lucru. Oricum mi se va parea ca am Inchis ochii aici pentru a-i deschide dincolo. In ‚nimic’ nu exista timp. Dar este imposibil sa nu mai exist deloc”. Si astfel, complet linistita, am renuntat la oglinda si m-am Intors la jocurile mele.

Aceasta amintire din copilarie mi-a revenit In minte In timp ce priveam – adult fiind – frunzele castanului cazând, ca efect direct al legii reIncarnarii. M-a surprins sa constat cu câta spontaneitate si cu câta naturalete putea recunoaste un copil un adevar atât de profund In pofida ratiunii sale prea putin dezvoltate, si fara sa fi auzit sau sa fi citit vreodata ceva pe aceasta tema. Singura modificare pe care as aduce-o astazi se refera exclusiv la termeni: astazi as afirma ca: „conceptul de timp” nu exista In „inconstient”…

In plus, stiam acum ca port In mine amintirea confuza a unei alte persoane care am fost cândva. Viziunile din Egipt nu erau altceva decât iesirea la lumina a unor amintiri.

Aspiratia mea catre lumea de dincolo si ideile mele despre reIncarnare m-au facut sa ma interesez de spiritism. Mediumii pretind ca pot intra In contact cu spiritele mortilor si cred In reIncarnare. Eram totusi extrem de reticenta In ceea ce Ii privea, caci Ii auzisem pe parintii mei vorbind cu dispret de ei. Mama avea o prietena foarte apropiata care practica spiritismul si care povestea ca In timpul sedintelor o masa de stejar la fel de grea ca si plumbul se ridica In aer. Mama refuza Intotdeauna sa ia parte la asemenea practici, fiind de parere ca ele pot afecta sistemul nervos. In timp ce ma gândeam la reIncarnare mi-am adus brusc aminte ca am participat odata la o asemenea sedinta, la batrâna doamna, In numele mamei. Cu greu am putea Insa numi „sedinta” ce s-a Intâmplat atunci!

Batrâna prietena a mamei Isi iubea mult nepotii si invita adeseori tineri la masa de prânz. Eu eram unul din acesti tineri care veneau de multe ori. Intr-o zi am ramas mai mult, iar batrâna doamna, care avea o natura vesela si foarte placuta, a fost Incântata sa stea de vorba cu noi. La vremea respectiva aveam 15 ani. Eram cu totii foarte curiosi sa stim mai multe despre spiritism, asa ca am rugat-o pe doamna respectiva sa ne spuna mai multe. „Daca doriti, ne-a raspuns ea, putem face o masa sa se Invârteasca”. Aceasta perspectiva ne-a Incântat pe toti.

Nu a fost vorba de masa grea de stejar de care vorbise mama, ci de o masuta rotunda, cu trei picioare, care a fost adusa In mijlocul salonului. Am Inconjurat-o cu totii, ne-am pus mâinile pe ea, cu degetele rasfirate astfel Incât degetele mari si inelarele sa se atinga. Camera era bine iluminata. Totul ni se parea extrem de amuzant, si totul a devenit de un comic irezistibil atunci când batrâna doamna a Intrebat cu voce tare: „Spirite, esti aici?”

Ne-am privit abia retinându-ne râsul, ca sa nu o jignim pe gazda noastra. Ne-am straduit chiar sa arboram niste mine potrivite cu circumstantele. Dintr-o data, masa a Inceput sa tremure, ca si cum o energie ciudata ar fi pus stapânire pe lemn. Totul s-a accentuat pâna când masa s-a ridicat cu un picior In aer. Apoi a cazut la loc si a ramas linistita.

-          Da, a spus batrâna doamna, masa a spus da. Când masa bate o data, acest lucru Inseamna da, când bate de doua ori Inseamna nu. Wolfgang, ia o foaie de hârtie si un creion si noteaza literele. Avem de fata un spirit.

Wolfgang astepta, cu creionul In mâna. Tabla s-a pus apoi In miscare, a Inceput sa freamate, batând Intr-una. Noi recitam alfabetul, iar Wolfgang nota litera la care se oprea ea.

Nu as putea explica de ce ni s-a parut atât de comic. Era amuzant sa recitam alfabetul, si evident, sa vedem cât de serios oficia ritualul batrâna doamna. Personal, nu am crezut nici macar o clipa ca masa se misca singura. Eram convinsa ca cel care o misca este Nicolas, unul din nepotii doamnei. Bataile mesei ne-au amuzat mult, dar asta nu a fost nimic prin comparatie cu ceea ce a urmat. Insasi batrâna doamna a scuturat din cap, cu o privire de repros. Dar nimic nu ne putea opri din râs; masa s-a Inclinat brusc de mai multe ori, atât de jos Incât marginea ei aproape ca a atins solul – eram convinsa ca va cadea – dar apoi s-a ridicat de fiecare data Intr-o maniera irezistibila, dupa care a Inceput sa se Invârteasca prin camera. Pentru a o urma, am fost nevoiti sa Incepem sa alergam. In cele din urma ea s-a calmat si s-a oprit Intr-un colt al camerei. Doamna a Intrebat: „Nu mai e nimeni?”

Masa nu a miscat.

-          Spiritul s-a suparat pentru ca v-ati amuzat atât de tare. Acum toate spiritele au plecat.

Dupa care a spus:

-          O clipa, copii, sa va fac o cafea.

Si a disparut In bucatarie.

Ramasi singuri, am profitat de ocazie pentru a-l Intreba pe Nicolas:

-          Tu ai fost cel care a miscat masa, nu-i asa?

Surprins, acesta a raspuns:

-          Eu? Eu am crezut ca tu sau Emmerich ati facut-o. In nici un caz eu. Degetele mele de-abia atingeau masa.

Ne-am Intors cu totii catre Emmerich, dar acesta a protestat vehement:

-          A, nu, nu eu am miscat masa.

-          Ascultati, le-am spus eu, haideti sa vedem daca masa se poate misca singura.

Ne-am Inghesuit In jurul mesei si am Incercat sa o facem sa se miste Impingând de ea. Spre stupoarea noastra, aceasta nu s-a miscat deloc! Masa era complet imobila, lipsita de viata, asa cum trebuia sa fie orice bucata de lemn! Am insistat si am Impins-o mai tare. In timpul experientei, masa se aplecase pâna aproape la pamânt, dupa care se ridicase. Dar toate eforturile noastre au ramas In zadar. Ne-am decis sa Impingem cu totii In aceeasi directie, sa o ridicam, dar dupa ce am reusit sa o ridicam pe un picior, ea a cazut cu toata greutatea pe celelalte doua. Era imposibil sa o pastram In pozitia initiala.

De data aceasta ne-am privit In tacere. Nu Intelegeam nimic. Pofta de râs ne cam trecuse. Singurii care Isi pastrau calmul erau cei doi nepoti ai batrânei doamne. Ei ne-au spus ca nici ei nu Inteleg ce se Intâmpla, dar atunci când matusa lor Margaret era de fata, ea putea ridica chiar si imensa masa de stejar masiv, pe care In mod normal nu o puteau ridica decât patru persoane. Era asadar exclus ca matusa Margaret sa poata ridica singura masa.

Pe drumul catre casa, am reflectat atunci la acest fenomen. Nu puteam sa cred Intr-un „spirit” care ridica masa, dar trebuia sa recunosc ca exista o forta necunoscuta care facea acest lucru.

Dupa acest incident, viata si-a reluat cursul firesc, cu studiile de pian, ca patinajul, cu certurile cu logodnicul meu de atunci, iar amintirea mesei care se Invârtea singura a trecut In uitare. Si acum, dintr-o data, ea mi-a revenit In minte. Era clar ca nici simpatica doamna nu stia ce este spiritismul, dar eram convinsa ca exista cercuri mai serioase care se ocupa de aceasta problema. Nu e niciodata prea târziu sa renunti la prejudecati. Ma gândeam ca daca voi studia mai Indeaproape spiritismul, as putea gasi ceva care sa ma ajute sa avansez cu cautarile mele.

Am intrat astfel In contact cu unul din cele mai celebre grupuri de spiritism din tara. Responsabilul grupului mi-a dat mai multe carti, lasându-mi latitudinea de a crede sau nu In ele! Simplele teorii nu sunt Insa satisfacatoare pentru cel care cauta adevarul. Doream sa cunosc practica si sa ma conving cu ochii mei. Una din carti mi-a atras atentia asupra unui medium care Isi dobândise calitatile receptive asezându-se In fiecare seara, la aceeasi ora, In fata unei foi de hârtie, asteptând cu creionul In mâna sa primeasca un mesaj, timp de o ora. El a practicat aceasta tehnica timp de sase luni, pâna când In sfârsit, creionul a Inceput sa se miste si sa scrie cuvinte. Mediumul respectiv a scris astfel mai multe lucrari si a atins un anumita celebritate. Dar nu genul acesta de lucrari ma interesau pe mine: era vorba de niste predici pline de bunatate, dar absolut plictisitoare. Putem gasi predici mult mai bune la biserica! De ce sa ai nevoie de un spirit pentru acest lucru, asta In cazul In care forta care anima mâna era Intr-adevar a unui spirit!

In sfârsit, am luat si eu o foaie de hârtie si un creion, si am Inceput sa astept. In prima zi nu s-a petrecut nimic.

In cea de-a doua zi, creionul a Inceput sa tremure In mâna mea, care a Inceput sa tremure la rândul ei. A urmat o miscare sacadata, care m-a determinat sa desenez tot felul de nonsensuri.

In cea de-a treia zi, miscarea tremurata a creionului s-a produs imediat, iar locul desenelor a fost luat de cuvinte inteligibile. Ai fi spus ca este scrisul ezitant al unui om batrân. Am continuat regulat experienta, In fiecare zi, iar frazele au prins contur. In timp ce creionul scria, eu Imi observam bratul si mâna. De unde venea aceasta forta care Imi anima mâna? De vreme ce acest creion putea scrie singur, acelasi lucru putea fi facut de orice alt creion. Era absolut evident pentru mine ca cel care executa miscarea era creionul, nu bratul, si ca eu nu stiam dinainte ce urma sa scrie creionul. Energia provenea asadar dintr-o sursa situata In afara constiintei mele, dar care avea o legatura cu mine. Putea fi vorba de o forta care actiona din subconstientul meu, dar nu aveam deocamdata nici o dovada ca ea provenea de la un strain, de la un asa-zis „spirit”.

Dar cine stie exact ce este „inconstientul” nostru?

I-am aratat aceste scrieri sefului cercului spiritist. Cu o siguranta surprinzatoare, acesta mi-a spus ca este vorba de o scriere tipic mediumica ce provenea de la un spirit. Am tacut. Asemenea afirmatii ma faceau sa devin foarte prudenta. Faptul ca forta care Imi animase bratul nu provenea de la constiinta mea, acest lucru era absolut sigur, caci nu vointa mea a fost aceea care a pus In miscare creionul. Ea putea sa-si aiba totusi originea In fiinta mea subconstienta. Faptul ca mediumii cred Intr-o energie produsa de spirite nu este o dovada ca lucrurile stau si In realitate chiar asa.

Am continuat experientele observându-ma… pe mine si creionul meu.

Intr-o dupa-amiaza de duminica, sotul meu si cu mine ne aflam Impreuna In camera noastra. El citea o carte iar eu faceam o gravura pe lemn, gândindu-ma la experientele pe care le facusem cu scrierea automata. Am ajuns atunci la urmatoarea concluzie: daca este posibil ca mâna mea, nervii mei sau orice alt instrument – Inca necunoscut – din fiinta mea sa poata capta si manifesta gândurile unei fiinte dezIncarnate si complet straine mie, trebuie sa fie la fel de posibil sa pot capta si manifesta In aceeasi maniera gândurile unei fiinte separate de mine, dar Incarnata. Daca as putea demonstra acest lucru, el ar Insemna un pas Inainte In cercetarea mea.

I-am vorbit despre acest lucru sotului meu si l-am Intrebat daca nu doreste sa facem Impreuna o experienta legata de transmiterea gândurilor. A acceptat imediat, caci subiectul Il interesa foarte tare.

Nu stiam exact cum trebuie procedat, dar mi se parea ca daca doresc sa captez gândurile altcuiva, era absolut necesar sa Imi golesc complet mintea si sa devin perfect pasiva (receptiva), pentru ca propriile mele gânduri sa nu deranjeze procesul. Ne-am asezat asadar unul alaturi de celalalt. I-am luat Incheietura stânga In mâna mea dreapta, acolo unde se simte pulsul, convinsa ca un contact direct nu va face altceva decât sa ajute la bunul mers al experientei. Mi-am relaxat toti muschii, nu m-am mai gândit la nimic… si am asteptat.

Iata cum Imi imaginam eu transmisia gândurilor: sotul meu trebuia sa se gândeasca la ceva, iar gândul lui trebuia sa apara In mintea mea, Intr-un fel sau altul. Am asteptat asadar un gând care sa nu provina de la mine (la vremea respectiva nu ma gândisem niciodata la faptul ca noi nu stim nici macar de unde vin propriile noastre gânduri). Spre marea mea surpriza, s-a petrecut ceva pentru care nu eram deloc pregatita. In timp ce asteptam un gând din partea sotului meu, am simtit cu putere – as putea spune aproape ca „am vazut” un curent de energie cu un diametru de circa zece centimetri care a iesit din stomacul sau si mi-a Inconjurat corpul la nivelul plexului solar, ca un lasou. L-am perceput ca si cum acest curent care provenea de la sotul meu ar fi fost alcatuit dintr-o materie foarte fina, dintr-un fel de ceata, dar totusi dintr-o materie. Dupa ce curentul m-a Inlantuit, acesta m-a tras Intr-o anumita directie, lucru care m-a determinat chiar sa fac un pas In directia respectiva. Dar el ma tragea mereu mai departe. Daca faceam un pas Intr-o directie gresita, el ma silea imediat sa revin la directia justa. Si astfel, m-a facut sa ma opresc lânga fereastra. Acolo m-a lasat vointa materializata a sotului meu. Dar ma astepta o noua surpriza: bratul meu liber, pe care Il lasasem sa atârne pe lânga corp, s-a ridicat brusc, si parea sa nu mai cântareasca nimic! Pâna atunci nu ma gândisem niciodata ca bratul meu atârna pentru ca pamântul Il atrage constant catre el. Evident, Invatasem la scoala de legea gravitatiei, dar nu fusesem niciodata constienta de faptul ca ea se aplica inclusiv bratului meu. Acolo, In fata ferestrei, am trait Insa experienta incredibila a faptului ca bratul meu Isi pierdea greutatea si se ridica In sus, pentru simplul motiv ca forta de atractie a pamântului Isi Incetase activitatea. Ridicându-se astfel, bratul meu a ridicat In treacat si perdeaua. Personal, nu mi-am contractat nici un muschi. Aveam impresia acuta ca cea care Imi sustinea bratul era masa emanata din plexul solar al sotului meu. Aceeasi masa mi-a Impins capul Inainte, pâna când nasul meu a atins geamul ferestrei. In acest moment, masa a parasit corpul meu – bratul si capul meu – iar eu m-am putut misca liber.

Ne-am privit fascinati unul pe celalalt. Aceasta noua experienta mi-a demonstrat faptul ca vointa umana trece prin plexul solar al individului, la fel ca o materie subtila, poate atinge o alta persoana, o poate Inconjura ca un halou si poate chiar neutraliza efectele gravitatiei. Aceasta „materie” dadea impresia ca este alcatuita din miriade de picaturi fine de ceata, care formau Impreuna o imagine asemanatoare cu Calea Lactee, strâns legate Intre ele si mergând In aceeasi directie.

Sotul meu era stupefiat si nu Intelegea cum putusem executa ca un automat tot ceea ce gândise el: sa merg la fereastra, sa ridic perdeaua si sa privesc pe geam. I-am povestit ca un curent de energie pe care l-am perceput ca pe o materie iesise din plexul sau solar. Am precizat imediat ca perceptia mea era subiectiva. Intr-adevar, o forta ne poate da impresia de materie.

Mi-a revenit In memorie cum, cu câtiva ani Inainte, copilul nostru a avut dureri de burta. I-am pus atunci perna electrica sub burtica si l-am mângâiat pe fata. Spre uimirea mea, pielea lui, de regula la fel de delicata ca o petala de trandafir, a devenit dintr-o data la fel de aspra ca un smirghel. Era ca si cum as fi mângâiat obrazul sotului meu In conditiile In care acesta nu s-a barbierit de doua zile. Senzatia pe care am avut-o atunci se explica prin faptul ca perna electrica se umezise putin, iar o parte din electricitatea sa trecuse In corpul copilului. Am Intrerupt imediat curentul, iar pielea copilului a revenit la normal. Cert este ca mâna mea a perceput curentul electric ca pe o materie aspra. Faptul este absolut verificabil, iar daca tinem cont de el, putem compara aceasta manifestare „materiala” a vointei umane cu o materie sau cu un curent electric. De altfel, este acelasi lucru, caci stiinta contemporana a descoperit ca materia nu este altceva decât o forma de energie, o vibratie care ne da impresia de materie, caci ramâne impenetrabila pentru noi.

In fiecare seara de duminica, familia noastra se reunea acasa la parintii mei. Le-am vorbit despre experienta noastra. Imediat, toata lumea a dorit sa o Incerce. Am Incercat-o mai Intâi Impreuna cu mama. Ceilalti au ramas tacuti, nemiscati, straduindu-se sa nu se gândeasca la nimic, caci In aceasta stare receptiva exceptionala puteam capta cu atâta intensitate gândurile celor prezenti Incât acest lucru m-ar fi putut deranja.

Experienta cu mama mi-a permis sa constat ceva nou. Curentul pe care Il emana ea era mai slab, mai fin si avea un diametru mai mic decât cel al sotului meu. Am repetat apoi experienta cu unchii mei, cu matusile si cu alti prieteni reuniti In jurul mesei de familie. Am Invatat astfel ca fiecare fiinta emite un curent diferit de al celorlalti. Un unchi vestit pentru lipsa puterii de concentrare si de decizie avea un curent foarte gros si puternic, dar ale carui particule nu curgeau In aceeasi directie, miscarile lor fiind dezordonate, la fel ca si efectele lor. Mi-a fost extrem de dificil sa-mi dau seama ce dorea. O matusa avea un curent extrem de subtire, dar foarte penetrant, pe care Il resimteam ca pe un fir metalic, dur si rigid, care ma ranea. In general, era recunoscuta ca o fiinta foarte agresiva. Pe scurt, fiecare dintre ei Isi avea propria sa emanatie a vointei.

O lume noua se deschidea In fata mea! Incepeam sa Inteleg anumite fenomene pe care nu le remarcasem sau nu le Intelesesem mai Inainte. Stiam acum de ce te simti la fel de obosit dupa o disputa orala ca si dupa un meci de box. Intelegeam de ce este atât de epuizant sa stai alaturi de anumite persoane si de ce este atât de stimulativ si odihnitor sa stai alaturi de altele. Realizam Intr-o maniera aproape palpabila ce Inseamna simpatia si antipatia: emanatii care daruiesc sau care absorb energie, care raspândesc forta sau care sug energia individului, ca tentaculele unei caracatite. Experientele facute cu asemenea persoane ma lasau slabita, cu genunchii tremurând complet epuizata. Inainte de a continua trebuia sa ma odihnesc si sa-mi refac fortele. Caci toata lumea dorea sa faca aceasta experienta, inclusiv femeia de serviciu, bucatareasa si restul personalului din casa parintilor mei. Am mai Inteles un lucru, care nu poate fi schimbat prin nici o hotarâre a oamenilor: personale cultivate si disciplinate au emanatii complet diferite de cele ale persoanelor ignorante si primitive, care nu traiau decât pentru a-si satisface instinctele. Evident, acest lucru nu depinde de clasa sociala sau economica din care fac parte cei In cauza! Am perceput la oamenii simpli care traiau In padure, la munte sau In alte locuri neatinse de civilizatie, vibratii mult mai pure si mai elevate decât la alte persoane erudite, dar foarte egoiste. Nimeni nu-si poate ascunde, nega sau falsifica aceste emanatii. Ele dezvaluie imediat natura celui pe care Il ai In fata.

Si am mai Invatat ceva interesant In timpul acestor experiente: atunci când cineva dorea de la mine ceva, iar educatia mea respingea acest lucru, aceasta din urma se ridica Intre vointa persoanei In cauza si mine, ca un fel de zid izolator. Nu reuseam sa trec de acest zid decât cu pretul unor eforturi foarte mari.

Aceste experiente m-au pus la Incercari destul de grele, caci chiar si atunci când aveam de-a face cu fiinte pozitive, trebuia mai Intâi sa fac un gol In mintea mea pentru a putea „receptiona” vointa celuilalt, adica sa o constientizez In mine, acceptând aceste vibratii straine In sistemul meu nervos prin suprimarea propriilor mele vibratii. Aceasta era de departe partea cea mai dificila. Sistemul nostru nervos este Intotdeauna In armonie cu vibratiile noastre personale. Orice tulburare de la aceasta regula afecteaza sistemul nervos, creând o disonanta mai elevata sau mai joasa, dar Intotdeauna deranjanta. Cel care face experienta simte si o serie de efecte nocive, care pot fi cauzate de receptarea unor senzatii negative, cum sunt teama, atasamentul pasional, sau chiar o bucurie prea mare. Este deci usor de Inteles de ce este atât de obositor sa fii nevoit sa-ti armonizezi sistemul nervos cu vibratiile complet straine nu numai ca frecventa, ci si In esenta lor. Atunci când diferenta este prea mare pot aparea tulburari grave, stari de surescitare, de exaltare sau chiar boli nervoase. Asa se explica de ce anumite persoane mai sensibile sunt tot timpul bolnave atunci când se afla Intr-un mediu particular. Mediumul este o prada facila si marele pericol care Il ameninta este pierderea propriei identitati, a propriului sau caracter, lucru care se petrece de altfel In majoritatea cazurilor. El este receptiv la toate vibratiile, dar nu le poate „digera”, nu le poate asimila. Devine astfel o fiinta dezordonata, slaba, In care nu mai poti avea Incredere! Nimeni nu ar trebui sa se joace cu asemenea lucruri! Exista numeroase cazuri documentate care descriu istoriile triste ale unor mediumi care au devenit adevarate automate, golite de orice forta de rezistenta, si care au fost considerati sarlatani sau mincinosi. Acest lucru nu este deloc de mirare. Cele care Ii slabesc sunt chiar facultatile lor mediumice, facând din ei simple jucarii In mâinile spectatorilor. Am asistat personal la un asemenea declin: o femeie Inzestrata cu facultati exceptionale care putea realiza lucruri iesite din comun, dar care si-a pierdut treptat propria personalitate. Ea nu a putut rezista dorintelor celor din jur, carora dorea sa le satisfaca tot timpul dorintele, „producând” câte ceva. Si Intrucât forta necunoscuta nu se manifesta Intotdeauna, ea a Inceput sa triseze pentru a nu-si dezamagi spectatorii. Intreaga poveste s-a terminat printr-un imens scandal. Ignorantii au triumfat si au pretins ca absolut toate fenomenele produse de ea fusesera trucate, Inca de la bun Inceput. Dar nu fusesera! Mediumitatea autentica a acestei femei o condusese la pierderea propriei personalitati si a propriei valori morale, pâna la punctul In care a devenit o trisoare. De altfel, am putut constata efectele acestui lucru chiar In propria mea persoana. Dorind sa cunosc adevarul, am Impins uneori lucrurile prea departe si am fost nevoita sa recunosc ca aceste experiente pot avea efecte nocive. Din fericire, eram suficient de constienta si aveam o vointa suficient de puternica pentru a depasi vibratiile straine si a redeveni eu Insami dupa Incheierea experientei, dar efortul facut ma costa mult, asa ca am devenit nervoasa si obosita. De aceea, In cele din urma am renuntat la acest tip de experiente, si implicit la tot ce avea legatura cu spiritismul. Stiu ca exista multi oameni care sustin ca acest gen de experiente nu sunt nici obositoare nici periculoase, dar nu sunt de acord cu ei si doresc sa afirm deschis, dupa ani Intregi de experiente, ca mediumii care nu se simt obositi dupa sedinte nu au receptat niciodata o vointa straina, ci au actionat In conformitate cu propriul lor subconstient, a carui vointa au resimtit-o si au manifestat-o ca si cum ar fi fost vorba de o vointa straina. Din pacate, asa apar majoritatea „auto-iluminatilor”. Este imposibil sa discuti cu asemenea ignoranti, care se agata de credinta lor fanatica „In spirite”, care se amagesc singuri si induc In eroare multimi Intregi de creduli incapabili de autodisciplina si fara o inteligenta prea mare. Ei nu au nici o idee despre ce Inseamna propriile lor forte inconstiente.

Cel care doreste sa cunoasca Insa adevarul si care studiaza si controleaza sistematic aceste fenomene poate descoperi o serie de fapte foarte interesante. Trebuie sa fim Insa foarte prudenti In ceea ce priveste cuvântul „spirit”.

Sa ne gândim putin. Daca vointa unui individ reuseste sa ridice bratul altuia, deci sa Invinga forta de atractie a gravitatiei, unde s-ar mai putea situa limita posibilului? Descoperirea acestor fenomene m-a facut sa Inteleg mai bine ceea ce occidentalii numesc „levitatie”, tehnica ce mai este predata Inca In anumite scoli tibetane. Fara macar sa fi auzit de asa ceva, experientele mele m-au condus practic la acelasi rezultat. De altfel, aceste fenomene sunt cunoscute si In Europa, unde martori oculari demni de Incredere au descris felul In care pluteau prin aer sfinti precum Therese d’Avila, Ioan al Crucii si Francisc din Assissi, uneori timp de mai mult de o ora. Acum stiu ca acest lucru este posibil, caci vointa unui individ poate actiona la fel de bine si asupra propriei sale persoane, ea putând Invinge – dupa un timp – forta gravitatiei terestre. Totul depinde de intensitatea vointei celui In cauza.

Mi s-a Intâmplat In timpul unor experiente sa nu reusesc ca „constientizez” In mine vointa celuilalt, si deci sa nu-i pot manifesta gândul. In cazul lor, „masa” de care vorbeam apasa greu pe pieptul meu, ma sufoca, si ajungeam sa gâfâi de parca urma sa mor. Eram nevoita sa-i cer persoanei In cauza sa se concentreze mai bine. Daca reuseam sa-i constientizez vointa si i-o puteam realiza, ajungeam sa respir liber si senzatia de sufocare disparea. Tot ce am trait In timpul acestor experiente m-a convins ca In majoritatea cazurilor astmul nu este altceva decât vointa invizibila a unui alt individ, care apasa greu asupra bolnavului. Aceeasi vointa invizibila nerealizata poate proveni chiar din subconstientul bolnavului, generând boli fara ca acesta sa-si dea seama ca propriul sau subconstient este cel care le provoaca.

De altfel, Intreaga viata nu este altceva decât o suita de lupte invizibile, din care uneori iesim Invingatori, iar alteori Invinsi.

Aceste experiente si aceste fenomene au reprezentat pentru mine o scoala extraordinara. Ele mi-au permis sa privesc profund In subconstientul uman si sa dobândesc astfel o mai buna cunoastere de sine si a umanitatii. Am obtinut astfel dovada ca este posibil sa receptezi gândurile unei ale persoane, desi lucrul acesta este foarte dificil. Am Inteles de ce tibetanii si indienii se retrag In izolare timp de trei zile, departe de civilizatie, pentru a posti si pentru a se ruga, pregatindu-se astfel cu meticulozitate Inainte de a stabili un contact cu spiritul unui mort. Ei se deosebesc astfel de toti acei occidentali care Isi spun mediumi, care Isi tin sedintele In mijlocul vietii mondene si sunt convinsi ca pot stabili pe loc o legatura cu lumea de dincolo. Ei Isi imagineaza ca se pot proteja de orice pericole cu ajutorul unei mici rugaciuni. Cum ar putea o rugaciune sa scape de moarte pe cineva care s-a aruncat In prapastie? Ei sunt lipsiti de ratiune! De-a lungul anilor petrecuti In grupurile cele mai diverse, am asistat la foarte multe catastrofe, fenomene de posesiune, sinucideri, depresii nervoase, tulburari psihice grave provocate de aceste jocuri periculoase numite spiritism. Sedintele sunt tinute de oameni de buna credinta, sinceri, dar ignoranti, fara nici o pregatire psihologica! Aceste fiinte ignorante trezesc forte pe care nu le cunosc si a caror origine nu o pot determina. Ei sunt incapabili sa le controleze, asa ca ajung la cheremul acestor forte. Singurii care se pot ocupa de spiritism si care pot efectua fara pericol experiente de acest fel sunt cei puternici, care pot rezista In fata oricaror influente, care au cunostinte psihologice avansate si care dispun de o forta imensa a vointei constiente si de un excelent autocontrol.

Click aici pentru prima parte

Click aici pentru partea doua

Click aici pentru partea treia

Click aici pentru partea cincea

Am retrimis acest e-mail cu scopul de a va reaminti ca Meditatia de Grup are loc Sambata, 17 iulie, ora 00.00 ora Bucurestiului
Pentru viitoarele sincronizari cu orele de pe glob am gasit convertorul automat :
http://www.timeanddate .com/ worldclock/converter.html

Pentru cei care au luat decizia ca vor sa participe la meditatie, puteti pune un reminder la telefon cu o jumatate de ora inainte, sau un bilet stick it, intr-un loc in care sunteti siguri ca il veti vedea sambata toata ziua.

Cand se apropie ora meditatie, gasiti un loc unde sansele de a fi deranjati sunt minime, ideal ar fi un spatiu din natura sau parc, apoi trimiteti un gand cu intentia de a purifica energiile din camera/locul in care veti face meditatia.

Oricine poate sa participe la meditatie, indiferent daca obisnuiesti sa meditezi periodic, sau daca sambata va fi prima ta experienta de acest fel. Cateva sfaturi utile pentru cei care incep prima data :
- asezati-va intr-o pozitie comoda, astfel incat coloana vertebrala sa fie dreapta(pozitia lotus ar fi ideala, insa orice pozitie care va face sa va simtiti relaxati este ok)
- inchideti ochii, inspirati adanc, apoi expirati, cu fiecare respiratie relaxand corpul din ce in ce mai mult in urmatoarele 5-10 minute. Scopul primelor 10 minute ar fi sa eliminati cat mai mult posibil zgomotul de fundal al mintii, ca si cum ati fi observatorul gandurilor.
- dupa ce simtiti ca ati ajuns intr-un loc de liniste, concentrati-va intentia asupra purificarii apelor din golf, precum si asupra eco-sistemului infloritor din zona respectiva cu tot ce cuprinde el : viata marina diversa si bogata, ape limpezi, plaja curata, nisip fin auriu.
- mentineti vizualizarea atat cat stiti ca este nevoie, apoi cand simtiti ca este momentul sa incheiati, urmati acelasi proces ca la inceput. Respirati adanc timp de 5-10 minute, avand mintea limpede, cu cat mai putine ganduri.
- incheiati procesul de respiratie, deschideti ochii si bucurati-va. Impreuna contribuim la un plan mai mare decat fiecare dintre noi.

Ideal ar fi sa meditam timp de o ora intre 20.00-21.00, insa e la fel de bine daca simti ca trebuie douazeci de minute sau 10 minute. Pana si 5 minute de intentie pozitiva pot insemna foarte mult. Asa ca nu va subestimati puterea interioara.

Pentru a va putea ajuta sa vizualizati cele de mai sus am atasat cateva poze cu oceanul curat, cu reciful si cu plajele aurii. Le puteti descarca si pune pe desktop, sau le puteti tipari si pune intr-un loc unde le vedeti frecvent. Astfel cand vine momentul meditatiei imaginea lor va va reveni in minte.
Am pus mai multe ca sa aveti de unde alege. Downloadati ce va place.

Uniunea tuturor Vocilor Inimilor Mintilor pentru Restaurarea Planetei

Meditatie Planetara – Golful Mexic (traducere)Acum este un moment potrivit ca oameni de orice credinta, religie, trib, natiune sau origine sa se uneasca (fizic sau doar prin meditatie) pentru a indeplini un scop comun, pur si adevarat : vindecarea Pamantului si readucerea lui la frumusetea initiala, pe parcursul vietilor noastre si pentru generatiile viitoare. Doua “valuri” de meditatie au fost deja primite cu succes, primul dintre ele avand loc pe 9 iunie. Aceste meditatii au avut ca scop concentrarea atentiei pe solutiile care deja exista, si pot fi puse in aplicare insa fie sunt ignorate, fie nu sunt inca in atentia oamenilor. Oameni ce provin din comunitati de pe tot globul s-au adunat in numere impresionante pentru a forma un urias val de energie si intentie pozitiva. Din punct de vedere colectiv, aceasta uniune a fost posibila prin intermediul gandurilor, meditatiei comune si a rugaciunilor, dar cel mai important prin iubire si unitate ca si reprezentanti ai omenirii. Aici puteti asculta evenimentele live care vor avea loc si inregistrarile de luna trecuta : BlogTalkRadio – http://www.blogtalkradio.com/unitywave Raspunsul si sustinerea pe care le-am primit in primul si al doilea val au fost coplesitoare, insa pentru a intari si a amplifica impactul eforturilor noastre initiale, un al treilea val este pe drum. Va avea loc Sambata, 17 Iulie la ora 17.00 (Ora New York, pentru sincronizare perfecta si pentru a asculta live accesati www.unitywave.com). Ca de obicei, toata lumea este binevenita sa ni se alature si sa participe la vindecarea planetei. Ajutati-ne sa impartasim mesajul de pace distribuind informatia la cat mai multi oameni din comunitatea voastra. Cu cat suntem mai multi oameni care se implica activ, cu atat putem avea un impact mai mare asupra scenei mondiale si implicit mai multa putere ce va duce la un deznodamant pozitiv. Datorita ajutorului oamenilor s-a conceput website-ul : www.unitywave.com pentru a aduce la cunostiinta informatii de ultima actualitate, intalniri care au loc peste tot in lume, data si ora la care ne putem uni in constiinta precum si informatii despre evenimentele ce vor urma. Pentru cei care acum afla prima data de Unity Wave, va intampinam cu bratele deschise si va impartasim entuziasmul nostru si dorinta de a reface Golful. Unity Wave a luat nastere din nevoia de a coordona si a sincroniza intentia pozitiva a intregii lumi catre purificarea deversarii de petrol din zona Golfului si redobandirea frumusetii naturale a zonei. Sunteti bineveniti sa va alaturati noua sau sa va creati propriul vostru mod de ajuta si impartasi informatia fie ca este vorba de rugaciune, meditatie, orice fel de serviciu, meditatie in masa, grupuri de oameni, website-uri, dans, cantec, arta. Va oferim voua ceea ce altii ne-au oferit la randul lor, pentru ca aceste informatii si intalniri sa fie posibile, si sunteti bineveniti sa concepeti propria cale dupa care sa se poata ghida cei din comunitatile si tarile in care va aflati. Vom posta in curand un videoclip ce va contine cuvintele “Dumnezeu” si “Iubire” cantate in cat mai multe limbi cu imagini ale situatiei prezente si cu deznodamantul dorit : apa pura, curata si un eco-sistem sanatos, prosper si imbelsugat. Luand in considerare gravitatea situatiei si efectele devastatoare asupra Eco-sistemului si asupra tuturor formelor de viata din golf – va imploram, oameni de toate varstele, rasele, credintele, religiile, din toate locurile si natiunile sa va uniti cu scopul pacii universale, sa va rugati impreuna si sa lucrati spre a restaura echilibrul. Foarte multe suflete si-au exprimat deja din partea umanitatii si a Planetei dorinta puternica de a vindeca Golful Mexic. Alatura-te ! Poti sa contribui activ, mentinand cat mai mult posibil intentia concentrata asupra purificarii si refacerii zonei Golfului. In timp ce ne unim cu intentia de a ne indeplini scopul, lasati-va ghidati de catre compasiunea si intuitia ce vine din interiorul inimilor. Puterea si gratia taramurilor angelice, divine ne sta la dispozitie pentru vindecarea naturii, precum si a Planetei Pamant, casa pe care o impartim cu totii si o iubim. Unity Wave unitywave@gmail.com

Sunteti Bineveniti in Oceanul Uniunii Concentrarea Intentiei la Nivel Global

Verificati periodic website-ul pentru a afla noutati, locatii unde va puteti alatura grupurilor Unity Wave apreciaza ajutorul tau daca simti o chemare sa donezi timp, energie sau alte resurse spre a ajuta la Restaurarea Golfului precum si pentru viitoare intentii planetare. Unity Wave are nevoie de : - Programatori Priceputi Web Site-uri (HTML, CSS, Flash, Social Networking, SEO) - Translatori si oameni care sa faca Transcrieri - Producatori Video - Designeri Grafica - Membrii de Retele Sociale cu multe legaturi (MySpace, Facebook, etc) - Marketeri, Agenti Publicitate, Publicisti - …multi altii…! Devino voluntar, gasesti un formular de inscriere urmand link-ul : http://www.unitywave.com/volunteer.htmlEchipa actuala de voluntari foloseste Skype pentru coordonare. Ar fi de ajutor sa aveti un set de casti cu microfon pentru a putea vorbi gratuit si pentru a participa la discutii de grup pe Skype.

Pentru cei care vor sa dea mai departe si sa acceseze cu mai multa usurinta informatia despre Meditatia Planetara am creat blogul : http://unitywave-romania.blogspot.com/

Sunt binevenite comentariile, ideile creative, constructive.

Viata e aventura bucuriei

CONVERGENTA CONSTIENTA
Valul Unimii

Sursa:
http://www.mayanmajix.com/cc_event.pdf
Misiunea Convergentei Constiente este sa reuneasca oamenii care nutresc intentia comuna de a atinge o masa critica de energie armonioasa, care sa sustina reconcilierea launtrica si cea exterioara. Ne reunim, in spiritul unitatii, ca sa vindecam ranile ce ne separa, ca sa aplanam conflictele ce ne divid, ca sa insufletim idei si actiuni care sa exprime unimea noastra, ca sa ne reunim in inima si minte, pentru a intampina cu bucurie nasterea unei noi lumi.

Un val de unime creste, pe masura ce ne apropiem de ziua Ceremoniei Convergentei Constiente, din 17 si 18 iulie. Acest weekend va reprezenta convergenta si punctul de lansare pentru exprimarea constiintei unimii in lunile ?i anii ce urmeaza, pe masura ce intampinam in mod pro-activ, si ne co-creem noua lume.

Sunteti bineveniti sa participati la urmatoarele Transmisii planetare pe Web:

CEREMONIA DE DESCHIDERE incepe cu un proces de curatare si purificare:

Sambata, 17 iulie 2010

Un program de 2 ore, care incepe la 7 dimineata (Ora Pacificului), la 16:00 in Europa Centrala, la 23:00 in Tokio. Acest program se va concentra pe eliberare, purificare, iertare, detasare de ce e invechit, intampinarea a ceea ce e nou si demararea unui nou inceput, intemeiat pe constiita unimii.

CEREMONIA ARBORELUI VIETII: o invitatie energica pentru armonie si unitate in Arborele Vietii

Duminica, 18 Iulie 2010

Un program de 2 ore, incepand la 7 a.m. (Ora Pacificului), la 16:00 in Europa centrala, la 23:00 in Tokyo. Acest program se va concentra pe renasterea noastra in constiinta unimii, activand la nivel colectiv Arborele Cosmic al Vietii, eveniment la care participa oameni din cele 4 colturi ale Pamantului. Activitatile ceremoniei vor include conectarea cu elementele, cu cele 4 directii, o meditatie planetara, tacere si procese puternice de stabilire a intentiei.

Va rugam sa vizitati pagina The Conscious Convergence Group ca sa vedeti numeroasele evenimente unice ce vor fi organizate in intreaga lume pentru acest program. Odata ce v-ati alaturat grupului, puteti forma un sub-grup ca sa va enumerati propriile evenimente, ce vor fi postate atat in pagina de grup principala, cat si pe pagina evenimentelor de pe pagina Pasiune comuna. Informatii suplimentare privind programul Convergentei Constiente sunt oferite membrilor pe pagina noastra gratuita Announcement List

Convergenta Constienta este o activitate de colaborare la nivel planetar a indivizilor si organizatiilor, al caror tel este sa stabileasca intentia pentru, si sa demonstreze infaptuirea constiintei unimii, atat la nivel individual cat si in cadrul comunitatilor din intreaga lume. Toate traditiile de intelepciune si credinta sunt invitate sa se alature si sa contribuie la exprimarea modului in care noi, ca specie aflata in evolutie, putem transcende granitele si ideologiile depasite, pentru a putea implini un destin cu mult mai maret decat ne-ar putea indica istoria.

ARBORELE COSMIC AL VIETII, de Carl Calleman

Ceremonia pentru re-crearea Arborelui Cosmic al Vietii: aproape in mod universal, culturile stravechi de pe planeta noastra au respectat cele Patru Directii Sacre. Un exemplu bine cunoscut il constituie ceremonialul Medicine Wheel (instrument de ceremonial reprezentat de un cerc sacru; N.tr.), practicat de indienii nativi din America de Nord, in timp ce conceptul celor patru ingeri pazitori ai celor patru directii cardinale era impartasit, de exemplu, de traditia chineza, budista si iudeo-crestina. Arborele Vietii (Axa Polara) era adesea vazut drept centrul si obarsia diferitelor energii ale celor patru directii, fiind profund legat de constiinta planetei noastre si de evolutia ei. La Convergenta Constienta, oamenii se vor reuni, printre multe alte locuri, in Vest (Inteleptii mayasi), in Nord (Scandinavia), in Est (Singapore si Bali, Convergenta chinezo-hindusa) si in Sud (Africa de Sud, inclusiv reprezentanti ai poporului San – cea mai veche cultura de pe planeta), in actiuni practice ce asigura cadrul general pentru ceremoniile planetare, care sa cinsteasca cele patru directii. Cat timp oamenii se vor reuni in cateva locatii din Hawai, inca mai asteptam participanti in Gabon sau in alte zone din Africa Centrala. Prin reuniunile oamenilor in cele patru directii, Convergenta Constienta ofera posibilitatea conectarii cu celelalte ceremonii (ce au loc in toate cele patru directii), ca pe o modalitate de a readuce la viata Arborele Vietii.

Avand la baza intentia de a demonstra constiinta unimii, ar trebui ca pretutindeni, meditatia sa constituie o parte din Convergenta Constienta, participantii intreband Divinitatea (inteligenta mai inalta): “Ce trebuie sa fac ca sa contribui la manifestarea constiintei unimii?”, sau “ Ce pot face ca sa slujesc la materializarea planului cosmic?” Convergenta Constienta este doar inceputul, iar cei care-si stabilesc intentia ar trebui ca, dupa acest eveniment, sa-si puna zi de zi aceste intrebari si sa actioneze in concordanta cu raspunsurile pe care le primesc. Convergenta Constienta este ca o tabara de baza pentru aceia care aleg ca, in timpurile ce urmeaza, sa devina co-creatori ai planului cosmic. Acest lucru se va intampla in rezonanta cu Arborela Cosmic al Vietii. Cereti si vi se va, insa trebuie ca noi sa cerem o transformare in directia constiintei unimii, ca sa o vedem infaptuindu-se.

Intentia Comuna a Convergentei Constiente:
“Eu, ca fiinta suverana, ma unesc cu Tot Ceea Ce Este pentru a invoca prezenta echilibrului si a unitatii, din mine si din lumea noastra. Eu sunt prezenta constienta a armoniei si reconcilierii, si sunt recunoscator pentru intregirea pe care o aduc in fiecare clipa. Si asa sa fie.”

Aceasta colaborare planetara ne pregateste pentru al Noualea Val de evolutie a constiintei, dupa cum arata Calendarul Mayas, un sistem dezvoltat de o civilizatie straveche si respectata. Inteleptii mayasi ne invita sa ne aliniem cu planul divin privind cea mai grandioasa realizare a omenirii, si sa recunoastem faptul ca “suntem una cu totii, asemenea degetelor de la mana.” – Marele Intelept Don Alejandro Cirilo Perez Oxlaj , “Lupul Hoinar”.

La nivel local si planetar, activitatile de stabilire a intentiei, meditatiile si rugaciunile vor fi sincronizate in lunile ce preced si urmeaza programului principal, din 17 si 18 iulie 2010.

Dicutii insufletite despre Convergenta Constienta se desfasoara pe Forum.

Despre PASIUNEA COMUNA

Pasiunea Comuna este o lucrare de cooperare sociala la nivel planetar a indivizilor si comunitatilor care impartasesc compasiunea, ca pe o pasiune comuna. Misiunea lor este sa creeze armonie la nivel social si de mediu inconjurator, prin actiuni de constiinta colectiv? bazate pe stiinta. Pasiunea Comuna primeste persoane si organizatii din toate domeniile vietii, care sa ne ajute sa ne indeplinim viziunea comuna. Pentru mai multe infomatii vizitati: : http://commonpassion.org/

Traducere de Diana Stefani

www.nlpedgenow.com